La începuturile sale mute, pe vremea cînd Ewin S. Porter realiza The Great Train Robbery (1903), pe cînd Griffith, Ince sau William S. Hart puneau primele pietre la temelia legendelor şi chiar în timpurile unor Broncho Billy, Tom Mix ori ale primelor încarnări ale lui Jesse James sau Billy the Kid western-ul era arhetipal, maniheist şi delimita extrem de precis Binele (şi agenţii acestuia) de Rău. Începînd, însă, cu John Ford şi, mai ales, cu traumele şi urmările celui de-al doilea război mondial, ambiguitatea şi psihologia au un rol tot mai pregnant în evoluţia poveştilor de frontieră în care cowboy, şerifi, fermieri, proscrişi, bandiţi şi/ sau indieni se confruntă pe fundalul auster şi impunător al micilor oaze de civilizaţie aflate în permanent conflict cu natura şi sălbăticia. Căci, în perioada sa de articulare şi glorie, western-ul reprezenta tocmai tentativa de construcţie a unei mitologii formative americane; situaţie rezultată, firesc, din absenţa unei istorii îndelungate pe care Statele Unite încercau să o compenseze astfel.
Paradoxal sau nu, elogiul celui mai persistent gen al cinematografului nu a venit din patria sa, unde western-ul era privit preponderent doar ca un gen cu priză la public, ci tocmai de la francezii care, în frunte cu André Bazin, l-au ridicat la rangul de "cinema prin excelenţă", explorîndu-i detaliat originile mitologice şi nesfiindu-se să îl descrie drept versiunea modernă a Odiseei sau să îi descopere grandoarea şi poezia prin prisma simplităţii corneille-ene a scenariilor. Cam în aceeaşi perioadă, Sartre vorbea deja de neo-western-uri, nefiind nici pe departe singurul care remarca mutaţiile suferite deja de gen, în frunte cu echivocul moral şi apariţia unor eroi mai puţin supra-umani şi mult mai capabili de suferinţă şi îndoială şi care, adesea, sfîrşesc prin a nu-şi mai găsi locul în civilizaţia cimentării căreia şi-au dedicat viaţa. Ca şi o caracterizare mult mai nuanţată a duşmanilor, care nu mai sunt, deja, simpli "răi", ci au şi ei un trecut mai complex şi ambiguu.
O dată cu dubiile strecurate în producţii ca The Searchers, The Man who Shot Liberty Valance (John Ford), The Gunfighter (Henry King), High Noon, The Naked Spur (Anthony Mann), Rio Bravo sau The Big Country (William Wyler) şi îmbătrînirea celor care ajunseseră să fie actorii iconici ai genului (John Wayne, Henry Fonda, James Stewart), genul părea să cadă rapid în desuetudine. A fost nevoie de energia melancolică a teribilului "Bloody" Sam Peckinpah, ce a descoperit imensul potenţial cinematic al violenţei în ralenti şi de infuzia poetică de sînge proaspăt venită de la italianul Sergio Leone şi ale sale western-uri spaghetti (mai visceral/ brutale, mizere şi anti-eroice) pentru a dovedi că nu era vorba decît de o mutaţie valoric/ estetică, în acord cu sofisticarea şi cinismul crescînd al audienţelor cărora simplitatea producţiilor clasice le părea deja naiv/ vetustă.
Dar, chiar dacă eroii lui Peckinpah sunt mai cruzi, amorali şi sordizi decît cowboy-ii de altădată, nu trebuie uitat că întreaga sa filmografie e infuzată de o imensă nostalgie după codurile şi regulile mai simple, clare şi macho ale unui Vest Sălbatic ce nu a existat, de altfel, decît în visele panoramice ale cinematografului. Faimosul "man with no name" încarnat de Clint Eastwood în trilogia dolarică a lui Leone este şi el amoral, interesat doar de bani şi ghidat de un cod al onoarei absolut personal.
După aproape trei decenii de dispariţie din centrul atenţiei, exceptînd tot mai interesantele realizări semnate de Eastwood ca regizor (de la High Planes Drifter la Unforgiven), ultimii ani ne-au adus o serie de filme încadrabile, fie şi parţial ori formal, în categoria western-urilor. Nu cred că se poate, însă vorbi de un reviriment autentic, mai ales că momentele remarcabile sunt doar superficial subsumabile genului. Astfel, The Proposition (John Hillcoat) este fundamental o meditaţie sumbră pe tema sălbăticiei inerente şi ineluctabile a omului, splendidul The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford (Andrew Dominik) e o altă meditaţie elegiacă centrată pe cultul celebrităţii şi mecanica insidioasă prin care acesta infiltrează şi alterează realitatea, No Country for Old Men e un epic crunt de frontieră care vorbeşte iar despre violenţă, iar There Will Be Blood e o saga formativă plasată în peisajul şi, oarecum, epoca tradiţional asociate genului. Şi nici nu s-ar putea altfel, western-ul a fost demult de-construit, de-mitizat, re-contextualizat pînă la epuizare...
Top 5
Nu o să fac un top pentru că, dincolo de evidenta lor funcţionalitate "organizatorică" îmi repugnă clasamentele. Pe deasupra, se întîmplă ca filmele mele favorite să fie două western-uri - incidental, dintre cele mai bune, îmi şopteşte pretenţia de obiectivitate -; plus că sensibilitatea personală joacă un rol netrivial în selecţie, de unde inevitabila recunoaştere a faptului că, în răspăr faţă de marele Bazin şi preferinţa sa pentru genul pur, necontaminat, rezonez mult mai puternic la bastardizările, deconstrucţiile şi elegiile ce au marcat zenitul şaptezecist al genului decît la clasicele epice formative. Drept care mă mulţumesc cu o listă de repere. Cronologică.
Stagecoach (John Ford, 1939)
High Noon (Fred Zinnermann, 1952)
Rio Bravo (Howard Hawks, 1959)
Once Upon a Time in the West (Sergio Leone, 1968)
Pat Garrett & Billy the Kid (Sam Peckinpah, 1973)