Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Există teatru la Tiraspol


Observator Cultural, aprilie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În 1935, Tiraspolul făcea parte din Republica Autonomă Moldovenească, un construct pseudonaţional inventat de sovietici pe teritoriul actualei Ucraine. În 1935, la Tiraspol începe construcţia unui teatru. De aici, povestea devine puţin confuză: în '36, aici începe să funcţioneze o trupă, care se mută, după "inventarea" Republicii Sovietice Socialiste Moldoveneşti, la Chişinău, sub numele de Puşkin, trupă care, ulterior, se transformă în actualul Teatru Naţional "Mihai Eminescu" (de limbă română). Capitala Transnistriei n-a mai avut instituţie de spectacol pînă la sfîrşitul anilor '60, cînd aici soseşte, pe traseul invers, de la Chişinău, regizoarea Nadejda Aroneţkaia şi studenţii ei. Fugea absolventa faimoasei şcoli Gitis de un scandal de amor, cu un actor cu 20 de ani mai tînăr, un Scapin care-a făcut istorie şi tată al unui copil de doi ani sau era mînată de un spirit al începuturilor, de dorinţa de a o lua de la capăt, pe tărîm virgin? Aroneţkaia a fondat, în 1969, Teatrul Republican din Tiraspol, de limbă rusă, a pornit şi o şcoală de teatru pentru actori, iar de atunci încoace, spiritul ei domină instituţia. Regizoarea a murit în 1993, dar pare să fie încă vie, încă acolo. De vreun an, după multe diligenţe, conducerea a obţinut ca teatrul să poarte numele Nadejdei Stepanova.

Niciodată n-am auzit pe cineva, în teatrul românesc, vorbind despre un mentor cu un respect încărcat de atîta evlavie cum o fac actorii din Tiraspol. Nu doar memoria Nadejdei Aroneţkaia, nu doar o tradiţie a scenei încearcă să păstreze aceşti oameni, e vorba de un mod de viaţă pe care aspiră să-l conserve, în ciuda politicii, a izolării, a sărăciei; gloria de altădată, demnitatea şi respectul de sine.

Mulţi dintre discipolii Nadejdei Stepanova şi-au căutat norocul în alte părţi, mai puţin lovite de neşansă ca Transnistria; nici unul nu şi l-a găsit. Dacă-i întrebi pe cei rămaşi de ce nu s-au dus unde vedeau cu ochii, la Sankt Petersburg sau Moscova, se uită la tine ciudat. La Tiraspol e teatrul lor - unul a venit aici de la Chişinău, altul din Kamceatka, au făcut-o pentru că au crezut în ceea ce făceau şi în Aroneţkaia însăşi. Dar lucrurile nu sînt deloc roze: cei mai tineri actori din teatru au în jur de 30 de ani, tradiţia se vrea păstrată, dar cum? Cum e să te trezeşti, din cetăţean al unei patrii cît un continent, o mare putere, dintr-odată prins în capcana unei fîşii de pămînt, cu o monedă care se cheamă rublă, dar nu face nici cît o ceapă degerată, nici măcar cît paşaportul unei ţări inexistente? Pentru tineri, locuinţa e o problemă de nedepăşit, locurile de muncă, la fel; dacă pot, pleacă - în Rusia ori în România.

Singurul turneu "adevărat", dintr-acelea în care te duci şi joci mai multe zile într-un loc, din ultimii 15 ani al instituţiei a fost recent, la Caluga, lîngă Moscova. Şi asta, numai datorită unei fundaţii destinate teatrelor de limbă rusă dinafara ţării, cu care cei din Tiraspol au intrat recent în contact. Nimeni nu vine să joace la Tiraspol, nici măcar Teatrul Rus "A.P. Cehov" din Chişinău nu trece dincolo de Bender (Tighina). Transnistrenii se mai duc la festivaluri, chiar la Chişinău, la Bienala Teatrului "Eugène Ionesco". Paradoxal, amintirea cea mai dulce e legată de o săptămînă petrecută la Tulcea, la un festival de amatori. La următoarea ediţie, directorul de-atunci al teatrului a ascuns invitaţia din România şi le-a arătat-o actorilor cînd ea expirase deja... Directoarea de acum a transformat teatrul - cu sponsori privaţi (căci în Transnistria cultul lui Lenin se înfrăţeşte cu religia dolarului) şi finanţări direct de la Smirnov, ignorînd sărăcia lucie la care e condamnat teatrul, transformînd discursiv repertoriul clasic din obligaţie în liberă alegere, căutînd temele zilei (de la ratare la ecologie) în Cehov şi făcîndu-şi din nonimplicarea politică un principiu de existenţă. E şi asta o politică: a globului de sticlă în care poţi respira liber şi care te solidarizează cu celălalt, în întunericul protector al sălii de teatru.

N-am văzut nici un spectacol la Teatrul Republican "Nadejda Aroneţkaia" din Tiraspol, nu joacă decît la sfîrşit de săptămînă. Am văzut doar decorul de la Nunta lui Figaro şi colecţia de peruci a teatrului (cine mai joacă oare cu peruci în România??). Poate că, la fel ca pe drumul pînă la Tiraspol, aş fi simţit istoria derulîndu-se în faţa mea. Istoria aia, cu miliţieni care te pîndesc la intersecţie, telefoane de la care nu poţi vorbi şi oameni prost, foarte prost îmbrăcaţi. Cu busturi ale lui Lenin la fiecare colţ şi tancuri pe post de monumente, indicatoare bilingve, dar în unic alfabet chirilic, şi maşini în trei culori: ori negre, ori albe, ori gri. Spectacolele pe care le-aş fi putut vedea ar fi fost, poate, muzee. Dar poate nu atît muzee ale teatrului, cît relicvare pentru rezistenţa spiritului. Niciodată, în România rezistenţei prin cultură, n-am avut atît de acut sentimentul a ceea ce cultura poate însemna într-o lume a resemnării profunde, o lume uitată de toţi. Alegerea acestor oameni e alta: nu "fentarea" dictaturii, ci ignorarea ei în numele unei moşteniri dragi, preţioase, a sensului vieţii umane prin perenitatea artei. Poate că fiecare dintre noi ar trebui să ajungă, o dată-n viaţă, într-un loc ca Tiraspolul: e un exerciţiu de umilinţă.



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Spacer Spacer