Deşi nu am intitulat rubrica (n.red. Numele rubricii în cauză este Viaţa scenei / Scena vieţii), în mod expres, în maniera evazionistă obişnuită, un "nu ştiu ce" din aerul acestei primăveri mai degrabă morocănoase, o adiere subtilă, o frîntură fugară de parfum crud, un tril repede oprit al vreunei... (cine scoate triluri? mierlă merge?), o creangă înflorită între doi pereţi de beton, în fine, ştiţi ce vreau să zic, toate astea îmi dau, personal, o poftă nebună să bat cîmpii. Şi, cum cîmpii propriu-zişi (plini, altminteri, de pungi şi sticle de plastic, de moloz, resturi şi lături) sînt, pentru mine, relativ inaccesibili, vă propun o mică ieşire pe cîmpii teatrali, aşa, fără premeditare, fără pregătiri şi fără pretenţii.
Cînd vine primăvara, nevrozele, zice-se, se intensifică. Iată însă că pe mine (acuzată, îndeobşte, de porniri depresive faţă de teatrul românesc, pe care îl văd trist, plat, neinteresant - adică deprimant) m-a invadat, odată cu mărirea zilei, o dispoziţie veselă şi optimistă; în lumina ei, scena autohtonă capătă o înfăţişare aproape normală. Adică:
În primul rînd, spectacole. Spectacole multe şi foarte, foarte diferite. Spectacole de tip "clasic", în care textul se aude integral (sau aproape - să nu exagerăm!), în care decorul şi costumele situează temporal conflictul (nu contează dacă în timpul unde l-a plasat autorul sau în cel pe care şi-l doreşte regizorul, important e că nu există aproximaţii şi improvizaţii dintr-acelea generatoare de confuzii şi amestecături), în care actorii vorbesc audibil, inteligibil şi inteligent, evidenţiind sensul cuvintelor şi legăturile dintre ele, şi construiesc personaje coerente, care se mişcă şi discută natural şi pe care, din acest motiv, le ţii minte luni şi ani după ce producţia iese de pe afiş, ca pe nişte prieteni (sau duşmani) cu identitate certă; spectacole de tip "modern", în care textul e tăiat bine (adică mult-puţin, dar cu imens respect, fără a i se denatura sensul şi a i se batjocori stilul) ca să se "muleze" mai fluent pe "viziunea" regizorală, care descoperă în el lucruri nebănuite, idei ascunse în adîncul vorbelor, teme abia schiţate, perspective surprinzătoare, în care decorul şi costumele îmbracă aceste revelaţii cu discreţie şi lejeritate, nesufocînd nici locul şi nici omul, în care actorii se mişcă impecabil, armonios şi precis, şi rostesc, cînd au ceva de rostit, cu voci "lucrate", ce emit sunete îmbinate atent într-o muzică "laică" desăvîrşită; spectacole de tip "experimental", în care autorul (sau autorii, pentru că astfel de spectacole sînt, adeseori, creaţii colective) pornesc de la un pretext ce nu este, obligatoriu, unul literar, putînd fi un tablou, o fotografie, un stîlp de felinar sau un ambalaj de napolitane, pentru a dezvolta o "poveste" teatrală cu cap şi coadă (eventual, şi cu mijloc), în care instrumentele de expresie sînt cele vechi şi binecunoscute (de unde Dumnezeu altele şi altele, tot timpul?), dar "ecuaţia" care le adună laolaltă este insolită şi provocatoare, şocantă şi nemaiîntîlnită, în care spaţiul este exploatat pe toate coordonatele sale, în care obiectele capătă funcţii şi întrebuinţări inedite, în care actorii îţi taie răsuflarea prin performanţe fizice sau/şi interpretative părînd să ţină de miracol. Şi, desigur, ar mai fi loc pentru două-trei categorii ori sub-categorii de spectacole, dar să-i lăsăm şi imaginaţiei ceva de făcut.
Apoi: clădiri de teatru noi-nouţe şi ultramoderne sau antice şi de demult, dar ultramodernizate, cu săli (indiferent de mărime) aerisite, şi la propriu, şi la figurat, în care scaunele, specific-ergonomice, sînt aşezate într-o pantă permiţînd din orice punct vizibilitate perfectă asupra scenei, în care, înainte de începerea reprezentaţiei, lumina e aprinsă la intensitate maximă, dînd un aer festiv incintei şi, mai ales, îngăduindu-le să-şi găsească repede locul şi spectatorilor neantrenaţi în dezlegarea de şarade topografice, operaţie unde sînt ajutaţi şi de "inscripţionarea" lizibilă a rîndului şi fotoliului, în care să nu fii nevoit să-ţi faci vînt, în timpul spectacolului, cu programul sau batista, dar în care nici să nu te-alegi cu o bronşită sănătoasă de la climatizatoarele reglate aiurea; foaiere spaţioase şi bine luminate, în care să existe şi o cît de mică zonă comercială (cu librărie, de pildă), dar şi o cît de mică zonă "socială", unde să poţi bea o cafea sau un ceai cu prietenii, înainte să intri la spectacol sau în pauză; în care afişele reprezentaţiilor mai vechi sau mai noi (frumoase, pe cît se poate) să fie expuse atractiv şi instructiv; în care - înainte de orice, înainte de toate cele de dinainte şi chiar în lipsa lor - personalul de serviciu, îmbrăcat decent şi discret, să fie, de la primul pînă la ultimul reprezentant, binevoitor şi zîmbitor, gata oricînd să te ajute cu o informaţie, cu o sugestie sau cu un sfat, fără aere plictisite şi reacţii bruşte (cînd nu bruscante). Am putea, desigur, să dăm o raită şi prin dependinţele mai intime, dar, cum românul e din fire ruşinos (mie-mi spui? nu-l ştiu eu?), ne vom opri, totuşi, aici.
În fine: spectatori dezinvolţi şi civilizaţi, nu neapărat puşi la patru ace în vederea "actului de cultură", dar nici emanînd (în cel mai bun caz) mirosurile cinei luate de curînd, care să nu vorbească - inclusiv la "celular" - în timpul reprezentaţiei, care să nu taie tapiţeria scaunelor şi nici să nu-şi lipească pe ea chewing-gum-ul consumat, care la sfîrşit să nu sară în picioare ca la congresele defunctului PCR şi nici să nu se caţere pe scenă pentru a oferi actriţei favorite buchete învelite în ţiplă, iar auditoriului, priveliştea unui spate şifonat.
Şi altele, încă... Dar cîmpii teatrali, înverziţi de primăvară, încep să capete de pe-acum, ca şi ceilalţi, aspectul prăfos al secetei.