Printre grănicerii nerecunoscutei Republici Moldoveneşti Transnistrene (PMR, pe ruseşte), nu ideologia dictează, ci logica bunului plac. Pot să te întoarcă de la vamă pentru că vorbeai la telefon (şi să-ţi mai dea şi o amendă de 40 de euro), pot să-ţi facă scandal pentru că, deşi le răspunzi în rusă, pe formularul (altminteri bilingv) de înregistrare a intrării în "ţară" scrii în englezeşte, sau, pur şi simplu, să se uite la faţa ta şi să-ţi dea drumul fără probleme. Ba chiar să facă glume, în româneşte. Se numeşte "face control".
Am plecat la Tiraspol cu regizorul Mihai Fusu (cetăţean moldovean şi vorbitor fluent de rusă), la o întâlnire cu Maria Andreevna Cârmâz, directoarea Teatrului Republican "Nadejda Aroneţkaia", unde Fusu voia să ducă în turneu spectacolul lui despre traficul de femei, A şaptea kafana. Nu ştiu cui îi era mai teamă, mie sau lui, că cel puţin eu nu voi intra, că maşina cu număr de România o să le cadă greu vameşilor transnistreni, la fel şi paşaportul meu românesc. Dar nu. Abia la Bender (altădată Tighina) ne opreşte un miliţian transnistrean: o poveste complicată cum că de ce am semnalizat stânga de pe banda din dreapta şi nu eram deja pe stânga înainte să văd că trebuie s-o iau la stânga. Ameninţă cu amendă şi reţinerea actelor. Şi unde să schimbi bani, în binecuvântata rublă transnistreană, când punctul de control e în mijlocul câmpului? Pe nesimţite, mă trezesc că dinaintea miliţianului s-au strâns 50 de lei moldoveneşti, omul bagă la loc în sertar chitanţierul de amendă şi-mi dă actele. E ieftin să mituieşti în Transnistria: sunt trei euro, dar mai mult decât plata pe-o zi de muncă într-un loc în care salariul e 100 de dolari pe lună.
Tighina şi Tiraspol sunt practic legate unul de celălalt, cu grijă să nu depăşim limita de viteză (de vreo 40 km pe oră) şi încetinind strategic în dreptul punctelor de control a "forţelor de menţinere a păcii" (soldaţi ruşi, tineri şi cu feţe indiferente) ajungem în câteva minute. Capitala transnistreană e o cădere controlată în timp, înapoi cu 20 de ani: gri, gri, gri. Blocurile sunt gri, chiar şi cele noi, văruite în ocru, par cenuşii. Maşinile sunt vechi, ultimele exemplare de Lada, Moskvici şi Jiguli de pe faţa fostei Uniuni Sovietice se întâlnesc cu mărci occidentale la mâna a doua, toate în culori terne. Până de curând, se pare că mulţi moldoveni preferau să-şi înregistreze automobilele în Transnistria, unde nu plăteau taxe. Peisajul sovietic e, însă, o iluzie - iluzia oamenilor de rând, care-şi amintesc de epoca în care-şi petreceau vara la Odesa (la nici 100 km de Tiraspol), iar acum nu-şi permit decât o privire lungă spre supermarketul cu geamuri de termopan şi o sticlă din cel mai ieftin coniac Kvint. Dincolo de sărăcia celor 100 de dolari pe lună a majorităţii transnistrenilor se întinde cel mai bine dotat stadion cale de două ţări, benzinăriile Sheriff, unde combustibilul se vinde pe bani americani, magazinele Adidas şi prosperitatea uzinelor din Râbniţa.
Din banii lui Smirnov
Nu doar aleatoriul de la vama transnistreană şi tristeţea gri a străzilor vorbesc despre decăderea dictaturii militare într-una a birocraţiei şi banilor. Teatrul din Tiraspol primeşte fonduri de stat doar pentru salarii şi impozite, cheltuielile clădirii trebuie acoperite din încasări, iar pentru refacerea sălii au făcut "presiuni" la televiziune şi prin ziare. Iar banii au venit - din fondul special al preşedintelui, al cărui portret şade pe perete în biroul Mariei Cârmâz, şi nimeni nu pare să-l bage în seamă. Autoproclamatul lider al autoproclamatei republici, Igor Smirnov, vine la teatru, rar, dar se duce. Un semn de liberalism: s-a întâmplat o dată ca cineva de la cabinetul lui Smirnov să sune la teatru şi să nu mai găsească bilete.
Teatrul Republican poartă numele unei regizoare faimoase: Nadejda Aroneţkaia a venit de la Chişinău la Tiraspol împreună cu foştii ei studenţi, reînfiinţând în 1969 o instituţie fondată în anii '30, pe vremea Republicii Autonome Moldoveneşti, pe atunci parte a Ucrainei sovietice. Teatrul trăieşte şi acum într-un respect aproape religios faţă de Aroneţkaia - toţii actorii i-au fost elevi fie chiar regizoarei, fie discipolilor ei.
E şi cazul Allei Dorianu Ravlo, actriţă a poporului în Republica Moldovenească Transnistreană, o femeie mică de statură, blondă şi foarte vivace. Vorbeşte româneşte, dar greu. E născută şi crescută la Chişinău, tatăl şi sora ei sunt acolo, se consideră moldoveancă, însă de 38 de ani n-a mai auzit grai românesc. Moldovenesc, după cum spune ea; îi atrage chiar atenţia lui Fusu că, dacă vrea să joace A şaptea kafana în româneşte, pe afiş va trebui să scrie că e în moldoveneşte. Aşa a pornit războiul în '90, de la limbă...
Altă instituţie de cultură, în afara teatrului, nu există la Tiraspol. Au un circ de amatori. Există totuşi şi o orchestră simfonică, la Casa de Cultură, şi un grup de dansuri populare. Şi atât. Iar sala (frumoasă şi inteligent refăcută, cu aproape 800 de locuri) e aproape mereu plină. Tiraspolul are cam 120.000 de locuitori, se joacă numai sâmbăta şi duminica, la matineu şi seara. Nu au un regizor angajat, nimeni nu vine la capătul lumii pentru un salariu cu care nici jumătate din chirie nu ţi-o poţi plăti. Acum se montează Cabala bigoţilor de Bulgakov, cu un director de scenă invitat. De altfel, repertoriul este în întregime clasic (e în program şi Steaua fără nume a lui Mihail Sebastian), din două motive: nu sunt bani pentru drepturi de autor şi nu au acces la ceea ce se scrie acum. Şi Maria Cârmâz (care conduce de nouă ani teatrul), şi Alla Dorianu deplâng vremurile Sovietelor, când textele erau făcute să circule de la centru, iar despre internet noi n-avem curajul să întrebăm. Transnistria e un loc în care telefoanele moldoveneşti n-au acoperire, iar ca să suni la Tiraspol (cu prefix), conexiunea se face prin Ucraina sau Rusia, nu se ştie precis.
Nimeni nu rosteşte cuvântul "cenzură", nimeni nu e interesat de politică, şi singura, marea, insolvabila problemă sunt banii. E o formă de supravieţuire, de rezistenţă prin cultură mai impresionantă decât va fi fost ea vreodată la Bucureşti. Vor să vorbească, pe scenă, despre temele universale ale umanităţii, aşa cum sunt ele puse în cuvinte de marii autori ai lumii, de Cehov, Molière, Beaumarchais. De preferinţă, într-o formulă clasică, în spiritul tradiţiei instituite de Nadejda Aroneţkaia. Cabala bigoţilor, de pildă, se va face cu peruci, iar singura problemă e că ele, perucile de teatru, sunt de negăsit la Tiraspol. Teatrul Republican trăieşte într-un cult al eternului artistic, departe de frământările unui cotidian în faţa căruia nimeni nu mai are vreo speranţă.
Întâmplarea face ca sosirea noastră să coincidă cu aniversarea teatrului şi în vizită vine unul dintre binefăcătorii instituţiei: liderul de sindicat al uzinei metalurgice de la Râbniţa, datorită căruia teatrul a căpătat încălzire. Vorbeşte numai ruseşte şi pare imaginea vie a sindicalistului sovietic. Între un mizilic şi multe pahare de votcă ucraineană, povesteşte fericit că Râbniţa va ajunge în curând proprietatea unui singur om, care cumpără, încet-încet, tot oraşul, şi că ştie precis că Voronin şi Putin s-au înţeles, iar Transnistria se va reuni cu Moldova în schimbul promisiunii Chişinăului că nu va intra în NATO şi nu va permite baze americane pe teritoriul republicii. În această notă veselă, constatăm că s-a făcut deja cinci după-amiază, toată lumea bea de mai bine de şase ore, iar noi la opt trebuie să părăsim teritoriul Transnistriei. Ne luăm la revedere aproape cu lacrimi în ochi şi promitem să ne revedem.
Din războiul ideologic al anilor '90 a rămas obsesia pentru tema traficului de arme, o dovedesc controalele de la ieşirea din Transnistria. Dintr-o dictatură e mai greu să pleci decât să intri, o spune şi teoria, şi practica: sunt cinci filtre la vama înspre Moldova, dar şi aici funcţionează "face control"-ul - pentru că sunt femeie şi am număr de România, grănicerul moldovean aproape nici nu se uită la maşina mea. Noi plecăm mai departe, el se întoarce la roata de rezervă a unei Lada cu număr de Chişinău.