Muzica marilor orchestratori

În concertul Orchestrei Filarmonicii "George Enescu", aflată sub bagheta dirijorului Alexander Walker, din 2 mai 2008, de la sala Ateneului Român, au fost interpretate: Suita din opera "Povestea ţarului Saltan" de Nikolai Rimski-Korsakov, Concertul pentru pian, mână stângă şi orchestră, în Re major de Maurice Ravel, solist Jacques Rouvier şi Simfonia nr. 5, în mi minor, op. 64 de Piotr Ilici Ceaikovski.

Orchestraţia este o alchimie timbrală. Printre compozitorii care au excelat în arta transcrierii sonore coloristice în partitură, se pot aminti: Claudio Monteverdi, Joseph Haydn, Wolfgang Amadeus Mozart, Ludwig van Beethoven, Franz Liszt, Nikolai Rimski-Korsakov, Hector Berlioz, Richard Wagner, Richard Strauss, Claude Debussy, Maurice Ravel, George Enescu, precum şi muzicologii Michael Praetorius, François Auguste Gevaert, Charles-Marie Widor, Cecil Forsyth, Charles Koechlin, Alfredo Casella, Virgilio Mortari şi Walter Piston, Hugo Riemann.

Povestea ţarului Saltan de Rimski-Korsakov are ca izvor o naraţiune în versuri de Alexander Puşkin. Trei surori care, dacă ar fi devenit regine şi-ar fi dorit - una să îndestuleze întreaga lume, alta să îmbrace toată omenirea, iar ultima să-i dăruiască ţarului un fiu. Pe cea din urmă ţarul a luat-o de soţie, iar pe celelalte surori le-a făcut, pe una bucătăreasă şi pe alta ţesătoare. În lipsa ţarului plecat la război, acestuia i s-a născut un fiu. De la surorile geloase, află printr-un sol, falsa veste că pruncul său e un monstru. Deşi ţarul anunţă ca să fie aşteptat acasă, acest mesaj este răstălmăcit astfel: ţareviciul şi mama lui să fie aruncaţi în mare. Ei vor fi însă salvaţi ca prin miracol, ocrotiţi de o lebădă fermecată, găzduiţi într-o insulă de vis şi regăsiţi în cele din urmă de ţar. Acesta le iartă pe intrigante. Din opera sa, compozitorul a alcătuit o Suită, op. 57, cuprinzând trei părţi: preludiile actelor I, al II-lea şi al IV-lea din operă.

Muzica Suitei se deschide cu semnale de trompetă. Totul e pitoresc aici: ritmul, culorile şi mai ales instrumentaţia. Se creează splendide sfere armonioase de timbruri prin sonorităţile contrafagotului, combinate cu cele ale violoncelului ce execută bariolaje alături de corzile în pizzicato, alteori prin cele ale harpei, percuţiei tubei şi trombonilor, pe fondul corzilor în legato. Sclipiri interesante s-au auzit prin intermediul trilurilor cântate în solo-ul concertmaestrului, cuplate cu sunetele cristaline ale trianglului, sugerând sărbătorescul.

Dirijorul Alexander Walker are priză la public. El lasă orchestra să cânte fără să-i înăbuşe iniţiativele. Interesant este că el ştie până unde să nu intervină coercitiv, astfel încât omogenitatea discursului muzical să nu sufere şi sincronizările între compartimente să aibă totuşi precizie. Gestica sa, precum şi jovialitatea transmisă artiştilor, sporeşte eficacitatea sugestiei.

Pianistul Jacques Rouvier a interpretat Concertul pentru mână stângă de Maurice Ravel, relevând unitatea elaborării, frământările, adâncimile şi dramatismul muzicii. Dedicat lui Paul Wittgenstein, pianist care şi-a pierdut mâna dreaptă în Primul război mondial, concertul are o complexitate deosebită. E scris într-o singură parte, apărând aici efecte de jazz, iar factura lăsând impresia că se cântă cu două mâini. Începutul este atribuit orchestrei în registrul grav, tocmai pentru a pregăti cadenţa solistului. Incisivitatea sonorităţii lui Jacques Rouvier conferea tensiune muzicii în secţiunile dramatice, iar prin contrast, touché-ul imponderabil, o alură de nobleţe în cele liniştite. Pianist concertist, laureat al concursurilor Marguerite Long - Jacques Thibaud, Giovanni Battista Viotti şi altele, având şi o mare experienţă scenică (25 de ani) artistul impresionează prin calitatea sonoră, siguranţa în atac, virtuozitatea şi frazarea. La cererea publicului, Jacques Rouvier a cântat Pavanne pour une infante défuncte de Maurice Ravel. Subtilităţile coloristice, cu influenţele muzicii lui Emmanuel Chabrier, lentoarea imitând dansul de curte în care cuplurile sunt dispuse în cortegiu, au avut frumuseţea cizelării unei pietre preţioase.

În finalul concertului simfonic, Orchestra Filarmonicii "George Enescu" a dăruit publicului muzica Simfoniei a V-a, în mi minor, op. 64 de Ceaikovski. Sugestivitatea orchestraţiei a fost fascinantă. Valsul, partea a treia a lucrării, avea nonşalanţă şi visare, iar finalul transmitea izbânda încrederii în om. Această Simfonie bate recordurile în ceea ce priveşte numărul programării ei în lume pe marile scene de concert. Într-adevăr şi cu această ocazie ea a entuziasmat publicul, desigur, cu concursul artiştilor instrumentişti, care au avut o prestaţie de calitate, sub bagheta dirijorului Alexander Walker, un nume care s-a impus în ultimii ani în lumea muzicală.

Am asistat la o seară în care, peste veac, câţiva dintre marii orchestratori, cu arta lor de a distribui ideile muzicale anumitor instrumente şi combinaţii timbrale, ne-au făcut să ne minunăm într-un mod aparte de lumea vibraţiilor auzibile.