Valsuri nobile şi sentimentale de Maurice Ravel

În concertul Filarmonicii "George Enescu" din 15 mai 2008, de la Ateneul Român, Orchestra simfonică, dirijată de celebrul muzician Roberto Benzi a interpretat lucrări splendide din muzica franceză: Suită din baletul "Les biches" de Francis Poulenc, Concertul câmpenesc pentru clavecin şi orchestră de Francis Poulenc, solist Nicolae Licareţ, Valsuri nobile şi sentimentale de Maurice Ravel şi Rapsodia spaniolă de Maurice Ravel.

Am ascultat o seară de muzică de o calitate şi într-o interpretare excepţională. Rafinamentul sonorităţilor cerute şi obţinute de Roberto Benzi făceau de nerecunoscut Orchestra simfonică, în sensul că aceşti muzicieni au resurse individuale şi de ansamblu pe care doar unii dirijori cu mare experienţă şi talent reuşesc să le facă să iasă la suprafaţă. Paradoxal, planul dinamic este prefigurat prin dozări contrare notaţiilor din text. Unde în partitură scrie mezzoforte, Roberto Benzi cere pianissimo, iar acolo unde e indicat piano el solicită forte. Departe de vreo deformare a intenţiilor compozitorului sau de şabloanele dozărilor standard, muzicianul are o intuiţie ieşită din comun, aude dincolo de sunete, probabil umbrele vibraţiilor, pe care le aşează într-o ordine numai de el cunoscută, dar minunată.

Suita de concert din baletul "Les biches" de Francis Poulenc a fost realizată prin transformarea baletului iniţial, Căprioarele, de către însuşi compozitorul ei, în anul 1939, prin eliminarea uverturii, precum şi a altor trei numere.

Într-adevăr interpretarea a reuşit să transmită "atmosfera plină de aluzii şi de dublu-înţelesuri, oscilând între perfecta inocenţă şi sofisticarea conştientă a jocurilor amoroase" (Octavia-Anahid Dinulescu). Melodismul Adagietto-ului, armonia şi ritmica lui, precum şi timbrul clarinetului bas, al harpei, combinat cu cel al suflătorilor de lemn - au redat spiritul galic. S-a putut remarca totodată, expresia simplă în afara ostentaţiei şi gustul pentru lucrul bine făcut.

Nicolae Licareţ în Concertul câmpenesc pentru clavecin şi orchestră (1928) de Francis Poulenc a redat spiritul muzicii baroce, cu folosirea stilemelor muzicii lui Scarlatti şi Couperin. Frumoasă a fost interpretarea dată Sicilienei din partea centrală, dar aici cu graţia şi tandreţea tipic franţuzeşti. Dedicat clavecinistei poloneze Wanda Landowska, acest concert are un farmec aparte având un fir temporal propriu, unde prezentul, memoria şi oniricul par a se confunda.

Splendid au fost realizate de către solistul Nicolae Licareţ ritmurile de marş, cu aluzii la jocurile copilăriei, precum şi spiritul pastoral pe alocuri al muzicii lui Poulenc.

Interpretarea Valsurilor nobile şi sentimentale de Maurice Ravel (scrise în 1911, iniţial pentru pian, apoi orchestrate de compozitor după un an), a impresionat auditoriul din sala Ateneului Român, datorită inventivităţii lor armonice, precum şi a combinaţiilor coloristice rafinate. Scenariul baletului e simplu: fiecare vals dezvăluie particularitatea perechilor care îl dansează. Muzica sugerează cum bărbaţi şi femei, elegant îmbrăcaţi se plimbă perechi sau în grupuri, discutând cu aprindere. Printre ei, gazda este vizibil atrasă de unul dintre invitaţi. Valsurile formează în ciuda diversităţii lor un ansamblu coerent, fiecare dans chemându-l parcă pe următorul, indispensabil. Primul şi ultimul vals sunt strălucitoare şi învolburate, al doilea şi al cincilea sunt visătoare şi nostalgice, finalul fiind o retrospectivă a ideilor muzicale. Sonorităţile celor două harpe alături de corzile cu surdină cu armonii calme şi intervenţiile discrete ale timpanilor pigmentau desfăşurarea evenimentelor muzicale.

Rapsodia spaniolă de Maurice Ravel, de fapt o suită orchestrală în patru părţi, a încheiat seara muzicală. Până la finalul exuberant, Feria (Sărbătoarea) s-au auzit Preludiul nopţii, cu un leitmotiv descendent orchestrat splendid, Malagueña, cu structura ei ritmică ternară şi Habanera, de origine cubaneză. Frumos realizate au fost tremolo-ul corzilor, venit din nimic, precum un huruit, timbrul trompetei cu surdină, şi clinchetul trianglului. Toate aceste efecte induceau imagini de o mare plasticitate. Solo-ul viorilor (primul pupitru) a fost de calitate şi fin integrat în discurs.

Un cuvânt de laudă se cuvine instrumentiştilor din Orchestra Filarmonicii bucureştene, a căror prestaţie dovedeşte o formă artistică deosebită. Şi acest lucru, pentru că interpreţii au fost deschişi la influenţele stilistice interpretative pe care dirijorul Roberto Benzi le-a oferit cu generozitate, în scurta sa colaborare.