Nu am să mă apuc să muşc mîna care m-a hrănit, însă nu îmi voi permite să vorbesc cu entuziasm despre experienţa de "lucru" de la Art Scenico. Art Scenico (http://www.artscenico.de/) fiind o companie de teatru din Dortmund, cu ajutorul căreia am avut o experienţă de trei luni pe meleaguri nemţeşti. Rolf Dennemann, directorul companiei, este un om de teatru (actor şi regizor de teatru, dar şi de film) ce conduce "afacerea" de ani buni, cu ajutorul lui Kerstin Ortmeier şi Matthias Hecht, precum şi cu ajutorul unor studenţi de la Universitatea din Bochum printre care merită amintită prietena noastră din Taiwan, Yi-Chun Chen: una din persoanele dragi cu care am reuşit să facem paralele foarte pertinente între România ex-comunistă şi Taiwan-ul anilor trecuţi.
Dar înapoi la modul de lucru nemţesc. Care este de fapt ideea cu pregătirea spectacolelor independente de teatru? Art Scenico nu are actori, nu are regizori, nu are un spaţiu propriu de pregătire şi prezentare a spectacolelor de teatru. Actorii sunt culeşi din diferite medii, cu diferite pregătiri şi diferite locuri (chiar şi din Austria). Regizorii sunt aduşi aproximativ pe acelaşi principiu, asta dacă Rolf nu este regizorul. Cît despre locul unde se vede, singurul loc mai convenţional este Theater im depot (Teatrul în depozit), un teatru aproximativ la fel de independent însă care se bucură şi de un spaţiu propriu; iar Rolf, de multe ori, apelează la spaţii neconvenţionale, cum ar fi foste fabrici, foste uzine, gropi de gunoi sau chiar un cîmp în apropiere de Dortmund. Au existat diverse proiecte, iar acum au pe rol Hanging Around (manifestarea umană în timpul liber, fie în faţa casei, în parc sau orice alt loc), Refuge (refugiul oamenilor în ceva) şi Kenotaph (să ne întrebăm morţii). Finalizarea proiectelor constă de obicei în performance-uri, în care publicul este invitat la un parcours pentru a descoperii ideea din spatele instalaţiei şi prestaţia actorilor.
Nimerind în acest mediu ne-am adaptat proiectele la ceea ce se aştepta de la noi. Prin urmare, găsirea unui spaţiu neconvenţional a fost facilitată de către Rolf, iar performance-ul nostru a avut loc în clădirea unei foste berării, care în următorii ani e mai mult ca sigur că va intra în traseul moştenirii industriale (cum vorbim despre bazinul rîului Ruhr, foste fabrici, uzine şi spaţii industriale sunt transformate în muzee şi locuri de desfăsurare a diverse activităţi culturale, tendinţă foarte la modă). Vezi exemplul berăriei din Unna, care a fost transformată într-un muzeu al luminii, sau mina din Essen, unde coexistă zeci de organizaţii culturale dintre care merită amintit centrul de dans Pakt Zollverein (anul 2007-2008 fiind deschis de nimeni alţii decît Fanfara Ciocîrlia).
Dar, înapoi la Union Brauerei, fosta berărie unde am produs şi prezentat ca nişte umili studenţi invitaţi, proiectul video al lui Mircea Laslo şi al Oliviei Grecea. El a fost filmat în pivniţă, intrînd cu aprobare de la Consiliul Local, iar performance-ul Marei Roşu şi al meu a avut loc în şase încăperi (foste birouri, băi sau încăperi cu diverse alte utilităţi). Ce să spun? Nu a fost uşor să pregătim, cu schimbarea unor mici elemente din proiect de la o zi la alta, ce mai... a fost o aventură. Singurul aspect care, oricît de stimulant ar fi, produce şi dezamăgire, a fost căutarea unui actor. Am căutat prin şcoli, licee, companii de teatru de amatori, totul fără a găsi un suflet care se se lase pe mîna noastră, necondiţionat şi free of charge (exagerez cu necondiţionat... dar pentru mare parte din ei auslanders=bad & dangerous).
În cele din urmă am dat peste o româncă dispusă să joace, care ne-a dovedit încă odată cît de buni pot fi românii la ţepuit; iar rezolvarea finală a fost să jucăm chiar noi (mulţumiri din nou lui Oli şi Mircea pentru sprijinul lor). Performance-ul nostru a fost centrat pe ideea de clişeu, de model static urmat de om în diferitele momente ale vieţii, fenomen care produce mai degrabă o mască purtată pentru ca astfel să ne refugiem în ceva comod şi controlabil.
Dacă în mintea şi imaginarul spectatorilor noştri a răzbit ideea refugiului la vizionarea... nu am reuşit să ne dăm seama. Dezamăgirea noastră a fost că nu s-a reuşit decodificarea unor mesaje simple (asta ca să nu mai vorbim de încărcăturile pe care am fi vrut să le descopere). Aş mai putea pomeni de cartoane, folie, grafitty, făină, bandă neagră, coconi, postere, afişe şi reviste, înregistrări şi redări audio în spaţiu deschis, precum şi multe altele, dar acestea sunt mai degrabă condimente în marea mămăligă românească produsă acolo.
Fragmente... personalizate: Adlerstrasse 69, Dortmund
Stau mai toată ziua în casă şi mă bucur că am net. A cam trecut prima lună de stat în Germania şi parcă mă tentează ideea numărătorii inverse. Am cam epuizat mare parte din bani şi îmi gîndesc mailurile cît mai siropoase: Am mers la un festival de film de scurtmetraje şi a costat pe acolo... Nu a fost ceva extraordinar dar ca experienţă a meritat... am învăţat ceva din asta, cît poţi să îmi trimiţi?
Era vorba de Festivalul de scurtmetraj din Oberhausen, aflat la ediţia a 53-a. Multe filme experimentale, o categorie specială kinomuseum, unde am găsit chiar şi filmări cu Marina Abramovici. Dar, cu privire la competiţie (internaţională precum şi germană, că doar vorbim de naţionalişti)... mă întreb cînd vor merge colegii de la media să cîştige marele premiu? (Exagerez din nou dar cu toate acestea, selecţia scurtmetrajelor a lăsat de dorit). În rest, la capitolul filme... acasă, pe laptop, dvd-uri închiriate (audio în germană şi, după ce scormoneai, poate erai norocos să prinzi şi track în engleză). Sau filme luate de pe net, asta pentru că la cinema nu am fi mers... să vedem Pirates of the Caribbean cu un neamţ vorbind în locul lui Johnny Depp.
Muzică, toată ziua, chitara lui Mircea, download după download, festival după festival, colegii delectaţi de un concert Richard Bona. Oli şi Mircea merg la un festival de muzică experimentală, Oli ajunge la cei de la Einstürzende Neubauten, iar eu şi Oli reuşim să pătrundem la Festivalul Hurricane (The Arcade Fire, Porcupine Tree şi multe alte formaţii... Şi, da... ploaie).
Hurricane este un festival mainstream în care am descoperit generaţia X a Nemţiei: cu beţie şi bucurie că scapă de oraş, cu foarte puţin chef de alte muzici, dar mai ales interes în a-ţi petrece timpul cu cei cu care ai venit; şi o mînă de concerte din cele peste cincizeci.
Dacă avem muzică, avem şi dans. Eh... nu orice fel de dans. Revin la centrul de dans Pakt Zollverein din Essen, loc unde am avut parte de Mesh, un spectacol Rodolpho Leoni, Nine Finger, un performance Fumiyo Ikeda, cu o dansatoare şi un actor excepţional, avînd un puternic mesaj social; şi, nu în cele din urmă, Carne Vale semnat Claudia Lichtblau.
Pe urmă dăm o fugă la Reinholdikirche unde au loc o serie de seri cu dansatori. Da... tocmai în biserică. Producţia studenţilor de la Şcoala de Dans din Köln, dar şi alţi profesionişti. Prinzînd şi un festival de dans ce se desfăşura în diverse localităţi, am ajuns şi la Köln, la un performance în aer liber. Makadam un spectacol Angie Hiesl şi Roland Kaiser. Cu actori şi artişti coregrafi deopotrivă, un performance centrat pe revelarea punctului de vedere al vieţii ascunse sub covorul urban al unei societăţi dezvoltate.
Trecem şi pe la expoziţii, că doar suntem în stagiu artistic, nu? După Muzeul Luminii din Unna, ajungem şi la o expoziţie Ilya şi Emilia Kabakov - The Palace of Projects: zeci de modele pentru o lume mai bună, dar în stilul specific Kabakov (un palat în formă de spirală, într-un fost depozit de sare, ca imagine a unei camere transformate în muzeu). Pierd o expoziţie Goya şi, pentru a mă consola, îmi cumpăr Capriciile (e mai bine decît în format digital).
În Düsseldorf dăm o fugă la K21, muzeul de artă contemporană şi avem mari aşteptări de la instalaţia Gregor Schneider. Suntem avertizaţi că nu avem voie să întrăm dacă suntem claustrofobi. Celule după celule, lumină şi întuneric, rece şi cald, diferite stări pentru spectator, totul între pereţi. Iar mai aproape de noi, History will repeat itself, "reenactments" pentru diferite revoluţii, mişcări sociale sau pur şi simplu evenimente. Descoperim proiectul Irinei Botea, care a pus în scenă revoluţia din '89... la Chicago, cu studenţi americani. Şi, nu în cele din urmă,... prindem producţiile Universităţii de Design din Dortmund. Puternic axată pe fotografia de produs, pe promovarea prin imagini, video, sunet şi instalaţii. Însă şi o mînă de artişti oarecum underground, cu proiecte video extreme de bune (animaţie şi plot).
Dar, să nu uităm... am mers pentru teatru. A da... am ajuns pînă aici fără a pomeni că nici unul din noi patru nu ştia germană!!! Nici nu am învăţat decît cuvinte de bază, asta pentru că cei cu care aveam treabă ştiau engleză: iar restul... ne înţelegeau semnele (vezi exemplul cu modul în care ceri o îngheţată - scoţi limba şi te faci că lingi ceva). E şi asta un teatru cotidian...
Dezamăgiri dar şi surprize plăcute. Teatru de amatori, cu amatori, dar şi un teatru de excepţie, de obicei cel invitat (din est). O adaptare modernă la Faust; o Antigona la Teatrul din Bochum, în care Tina Lanik face din cor o familie din ziua de azi, iar conflictul este ilustrat cît de mobil posibil. Rosmersholm umple sala de moşnegi, mă simt singur şi neprimit. După ce începe spectacolul, am impresia că e un cimitir şi îl aud pe Ibsen cum dă din coate să răzbată dincolo de aparenţă, dar Elmar Goerden nu face din spectacol nici măcar o telenovelă. Îmi promit că nu mai merg la Teatrul din Bochum şi astfel pierd Ohne Alles, un festival de teatru axat pe autori: unde a participat Lukas Bärfuss, între alţi 21 de autori de teatru german contemporan. Îmi jur că nu am să mai fac aşa ceva... chiar dacă e să scot cuvinte în limba engleză de la ei!
Reuşim să ajungem în Mülheim an de Ruhr, la a treizeci şi doua ediţie a Festivalului de teatru contemporan din Germania. Vedem Proba lui Lukas Bärfuss (montarea fiind un soi de reality show, în care actorii sunt nici mai mult nici mai puţin decît oameni simpli). Vedem Karl Marx: Capitalul (spectacol realizat fără nici un actor profesionist, extrem de lung, dar în acelai timp cîştigător al festivalului pentru calitatea jocului, mesajului şi abordării); dar şi 20 Noiembrie a lui Lars Norén, spectacol puternic, care a provocat un conflict deschis între actriţă şi cel puţin unul dintre spectatori. Pe urmă... alt festival. De data asta în Duisburg şi din nefericire un singur spectacol. Unu' da bun. Compania de teatru Familie Flöz a avut un performance fără cuvinte, bogat în muzică şi imagine. Dar ceea ce a dinamizat întregul public era jocul extrem de bun (fizic şi actoricesc).
Dincolo de festivaluri, mai merită amintit Visul unei nopţi de vară a lui David Bösch, regizor tînăr care se foloseşte de mituri urbane în adaptarea piesei: publicul tînăr se simte bine, înţelege jocul şi acţiunea, e mulţumit. Puck merită premiu din nou, dar de data asta pentru un joc extrem de original în raport cu orice altă abordare. Lîna de aur, în regia lui Roger Vontobel, e împărţită în două părţi. Una în care acţiunea ar putea avea loc în antichitate, dar deopotrivă în prezent (iar publicul este pe o turnantă, unde actorul îşi declamă monologul şi totul se învîrteşte la propriu). Iar a doua parte, în care acţiunea se petrece pe scaunele care erau ocupate de public înainte, iar acum asistăm la proiecţii video, iar actorii fac karaoke.
După diferite spectacole cu tentă amatoricească, nimerim în Dusseldorf, la Macbeth-ul lui Jürgen Gosch, regizor din fostul Berlin de Est, un spectacol controversat şi apreciat deopotrivă, cu multă nuditate, violenţă (multă vopsea pe post de sînge) şi rahat (la propriu, dar tot noroi); unde doar şapte actori de sex masculin se descurcă de minune în reinterpretarea textului clasic. Nu departe de un soi de montare est europeană, acesta a fost de departe spectacolul care m-a încîntat pe tărîm german.
Viaţa colectivă şi fotografie
Au mai existat diferite proiecte personale, care nu au mai prins viaţă pe durata şederii noastre în Germania. Însă vieţuirea colectivă a avut parte de toate culorile emoţionale posibile şi, evident, soluţionări...originale. Fiecare cu aparate foto proaspăt achiziţionate şi-a fixat în felul său aparte experienţa străină.
Şi acum, urmează reclama: http://rafael.trei.ro e o parte din trăirea mea de acolo.