Scriu din oraşul Dortmund, în Germania; impresiile care se formează în mintea mea sînt atît de multe şi de aşa natură încît deja detectez o dilemă de rezolvat. Nu ştiu încă să o formulez mulţumitor fiindcă ea ţine pe de o parte de modul specific în care se face teatru în România, de mentalitatea care provoacă limitele şi angoasele şi pseudo-crizele de care ne tot lovim în săli, de aparenta lipsă de resurse care stoarce vlaga şi puterile artiştilor; iar pe de altă parte, aici în Germania, de o manieră total diferită de a vedea teatrul şi valenţele sale ultramoderne.
Siguranţa financiară nu este mai grozavă decît la noi. Pentru regizorii independenţi este foarte greu să găsească actori dispuşi să joace, sistemul de casting încercînd să-l emuleze oarecum pe cel american. Spaţiile care stau la dispoziţia oamenilor de teatru şi a artiştilor de performance sînt fantastice (în jur de 60 de zone industriale abandonate doar în preajma Dortmundului, fiecare din ele accesibile cu bicicleta), dar aprobările sînt tot la fel de dificil de obţinut ca la noi. Ce vreau să spun este că dilema în care mă aflu porneşte de la un mit simplu şi odios - că altundeva e mai uşor dintr-o mulţime de motive, în special materiale.
Nu e deloc aşa - diferenţa stă în modul de gîndire - pe măsură ce noi sîntem cuprinşi de un fior tragic la gîndul obsesiv că trăim o eră de recviem a teatrului, aici, unde experimentele noastre cele mai disperate de acum au fost făcute acum douăzeci de ani, aici unde teatrul pare într-adevăr în pericol de a deveni un fel de aromă suplimentară a altor arte, aici oamenii merg mai departe şi lucrează, fac ce ştiu ei mai bine, cu mintea cît mai limpede şi cît mai nepoluată. De la "habar n-ai ce vorbeşti" la "să vedem cum se poate rezolva". Sună simplu, dar mecanismele care provoacă aceste diferenţieri profunde de percepţie sînt greu de descifrat - înţelegerea lor ar putea provoca, poate, un început de relaxare şi evoluţie. Cu fiecare piesă/performance/happening văzut aici voi încerca să mă apropii de miezul problemei şi sper ca însemnările pe care le voi face să fie cît mai elocvente."
Different isn't necessarily better
Cu patru luni în urmă, asta era percepţia mea despre ce vedeam acolo. Acum, privind înapoi, mă trezesc pus în faţa unui paradox greu de recunoscut şi de acceptat. Este lesne de observat că în fragmentul de mai sus exprimam o serie de impresii foarte proaspete - dar tocmai ăsta e riscul la acest tip de impresii, tocmai aici sînt ele capabile să inducă în eroare cel mai profund: nu sînt fundamentate decît în parte pe experienţele trăite. Tot restul ţine tot de bagajul personal. Dacă, iniţial, aveam impresia unei revelaţii imanente a unei posibilităţi prin care teatrul, aşa cum se face acolo, ar putea să prindă rapid din urmă ceea ce se întîmplă în exterior, în pofida sindromului de inferioritate generalizat pe care în continuare îl văd, asta era tocmai din pricina acestui sindrom, de care, acum, constat că sufăr şi eu.
Trei luni sînt mai mult decît suficiente ca să-ţi dai seama că "să vedem ce se poate face" este o variantă rafinată şi, argumentabil, mai dăunătoare decît simplul şi clarul "NU!". Timpul petrecut acolo nu m-a făcut să ajung la o soluţie, nici pe departe, dar mi-a confirmat că un sistem alternativ nu înseamnă neapărat o diferenţă radicală, ci doar o nuanţare şi o mutaţie ale unor probleme reale care se manifestă, aparent, pe mai multe planuri şi în general independent de locaţie. Voi încerca acum un rezumat şi o concluzie "în lucru".
Sentimentul care mi se zbate în viscere cînd mă gîndesc şi acum la Germania este acela de paralizie şi de expectativă sisifică. Indiferent cît de prudent îmi place să cred că sînt, am plecat acolo cu aşteptări mult mai mari decît mi-am dat seama - mă aşteptam să pot să învăţ despre cum se face teatru bazat pe un sistem economic abia înfiripat la noi - din acest punct de vedere în special, speram ca experienţa să fie relevantă - şi anume acela de granturi. De asemenea, mă aşteptam să văd un teatru cu un nivel mediu mai ridicat decît al nostru (dacă pînă acum nu ştiam de ce, acum tind să atribui această expectativă sus-numitului complex de inferioritate). Ambele aşteptări mi-au fost înşelate, cel puţin parţial şi recunosc amărît că nu mă aflu în situaţia omului de ştiinţă, bucuros deopotrivă de confirmarea sau infirmarea ipotezei sale.
Artiştii deveniţi "rechini"
Pe de o parte, organizarea teatrului ca un business şi nu ca un club de elevi de gimnaziu: funcţionează prea bine, în detrimentul creaţiei artistice. Ideile sînt exploatate în scopuri mercantile, într-o asemenea măsură încît nici nu sînt duse pînă la capăt: ajunse la un punct anume, sînt suficient de închegate ca să poată fi semnalate presei. Nu mai e nevoie să spun că ideile nu plutesc în aer, ci sînt aprinse, crescute şi părăsite de oameni, care trec pe rînd printre roluri, de la artist la manager la agent, de la creator naiv şi bineintenţionat la "rechin". Pare apocaliptic, dar sînt "veştile de ieri", cum se zice. E o situaţie imprimată în mersul lucrurilor, care nu mai miră pe nimeni şi împotriva căreia nu se revoltă nimeni. De ce? Din cauza unei politeţi detestabile care te face să speri. "Să vedem ce se poate face"... Omul are o limită a proiectelor pe care le poate lua în piept simultan. La regizori, această limită cred că e bine să existe. În momentul în care într-o problemă administrativă/birocratică ţi se spune "să vedem ce se poate face", stai cuminte şi aştepţi un rezultat. Cît timp aştepţi, nu faci altceva... Logica e simplu de urmărit. Chiar şi în timp ce scriu aceste idei, am senzaţia că de fapt eu sînt cel inadaptat şi naiv. Sistemul funcţionează de minune.
Într-un fel, banii se obţin chiar şi prea uşor - din multe surse cîte puţin, sponsorizări legate de spaţii de joc, portiţe deschise aproape peste tot. Un tărîm al tuturor posibilităţilor, în care numai şi numai cei cu o viziune autentică ştiu ce să facă. Iar oamenii cu o viziune autentică sînt la fel de rari acolo ca şi aici. Dar resursele există, aşa că sînt folosite, în covîrşitoarea lor majoritate prost! Spectacole care nu ar primi girul sălii Studio la noi sînt acolo mediatizate intens. Trebuie precizat, totuşi, că zona oraşului Dortmund (Zona Ruhr) este un caz oarecum atipic, fiindcă este vorba de un megalopolis - oraşele Dortmund, Bochum, Essen, Düseldorf, Gelsenkirchen, Müllheim, chiar şi Köln, sînt foarte aproape unul de altul şi veştile culturale circulă între ele ca-ntre cartierele Clujului. Într-un fel e paradoxal, un astfel de spaţiu imens de desfăşurare ar trebui să asigure o anumită selecţie. Dar se petrece exact opusul.
Ein Mann... Wörter...
În altă ordine de idei, apetitul german pentru teatru se suprapune aproape perfect cu apetitul german pentru cuvînt şi verbalizare. Stilul preferat de teatru este teatrul forum, iar dacă piesele în această formulă sînt relativ rare, toate celelalte se bazează complet pe text. Cît am fost eu acolo, au fost cel puţin trei montări de Faust în zonă, din care am văzut una - o scenografie impresionantă şi trei ore de text. Părerea mea este că acest lucru marchează cu atît mai mult lipsa de prospeţime, de vitalitate a fenomenului teatral local. Pînă la urmă, ai senzaţia că vezi un teatru pe aparate - organismul funcţionează de minune, creierul e cu lumina stinsă. Circulaţia mai liberă a fondurilor duce aşadar la un fel de inerţie generalizată, lipsită de curaj şi izolată aseptic de experiment real, cu foarte puţine excepţii.
Dar acele excepţii au fost cu adevărat formidabile - unele spectacole explodează cu atît mai intens pe scenă cu cît contrastrează atît de dramatic cu restul. De pildă, teatrul trupei Familie Flöz, dinamic, spectaculos, viu în toate articulaţiile şi elementele sale constitutive.
Ce legătură au toate aceste consideraţii cu mine şi experienţa mea personală? Asta am învăţat acolo, asta am experimentat pe pielea mea. Nu ştiu încă exact cît de mult îmi va ajuta (o întrebare pe care mi-o pun mie însumi după bunul obicei ardelean), dar este evident că dau o sumă de confirmări şi de opoziţii care sînt fără îndoială formatoare de opinie şi de mentalitate. Parcă totul a devenit ceva mai dificil, şi totuşi a apărut de undeva din interior un fel de îndîrjire şi de energie care mă face să cred că, orice aş face de-acum încolo, voi avea o experienţă referenţială solidă în jurul căreia să fac slalom.