Vorbeam în analiza lui Iron Man despre oportunismul francizelor care se tot sincronizează cu istoria, de obicei din raţiuni pur comerciale - nici măcar de natură ideologică, ci numai spre a accede la coardele mai sensibile ale spectatorilor alăptaţi cu news dimineaţa, la prânz şi seara. Saltul în timp operat aici se justifică, însă, în primul rând prin faptul că şi peste Harrison Ford au trecut aproape douăzeci de ani de la ultimul Indy - ba chiar, douăzeci şi şapte, de la primul. În plus, serialul de televiziune a folosit isteaţa idee de a ni-l arăta şi prunc, la-nceputul secolului trecut, şi june student/soldat/terist, în Primul Război Mondial, şi străbunic (în copertele contemporane ale episoadelor), aşa că personajul şi tipul lui de aventuri se versaseră la încălecat istoria. Ca atare, chiar nu e nici o problemă că ne aflăm în obsedantul deceniu (la nivel de Război Rece), căpcăunii-s agenţii K.G.B. (că gestapoviştii se transferaseră de mult în S.T.A.S.I.), iar Indy a devenit un fel de crai tomnatic. (Dacă stăm să ne gândim, formula e la fel ca aia din Supravieţuitorul, cu precizarea că aici, întâmplător, a mai şi reuşit, cât de cât.)
Modernizări similare au suferit şi clou-urile. Dacă înainte aveam artefacte biblice (Sfântul Chivot, Sfântul Graal), plus un ocol printr-un templu indian, acum ne bazăm pe misterele civilizaţiilor precolumbiene (Nazca, El Dorado, craniile de cristal), cuplate cu Incidentul Roswell şi cu notoria preocupare a K.G.B.-ului pentru războiul parapsihologic (în deplina sfidare a ideologiei de partid şi de stat). Pân-aici, toate bune.
De-aici încolo, mai puţin bune - pentru că scenariul, deşi bazat pe un story ofertant (George Lucas şi Jeff Nathanson) e construit (de David Koepp) incredibil de prost. În primul rând, e totalmente liniar, de tipul "mă dusei şi mă-ntorsei" (cam la fel cu acel căţeluş-cu-părul-creţ dramaturgic din Rambo IV). Îi lipsesc interstiţiile, complicaţiile şi întorsăturile din Indiana Jones-urile I şi III, amintind prin simplitatea structurii mai degrabă de...Temple of Doom - care, însă, recupera prin dramatism şi vreo două lovituri de teatru bine meşteşugite. Lovituri de teatru avem şi aici, îmbârligate în jurul lui "Mac" George McHale (Ray Winstone), dar sunt previzibile încă de la prima - a doua fiind chiar o figură de alba-neagra, la fel ca aia cu Racer X din Speed Racer (deşi acolo era doar în trei pase - aicea-s patru: ba da, ba nu, ba da again, ba nu encore une fois) - şi, ca să fim sinceri, şi lui Mutt Williams (Shia LaBeouf) îi cam scrie pe frunte din prima ce-avem să aflăm despre el în ultima (ritmemă). O eroare dramaturgică inadmisibilă se semnalează în sub-plotul cu C.I.A. (amorsat puternic în secvenţele iniţiale, pentru ca apoi să dispară complet din poveste) şi, de fapt, în tot ceea ce ţine de atmosfera Războiului Rece: la început, avem cât cuprinde: paranoia anilor '50, mitinguri anticomuniste, experimente nucleare în Nevada... Imediat ce-o ia avionul teleap-teleap peste mapamond (însoţit obligatoriu de linia roşie a traseului urmat de Indy - trade-mark al serialului), adio politică, adio C.I.A., adio spioni, cortine de fier şi sfere de influenţă. Nu mai avem decât două tabere, ăia bunii şi ăia răii, care întâmplător fac ici-colo aluzii, îi pomenesc pe Stalin şi Ike, şi zic "Davai karandaş". Ce mi-e Al Treilea Reich, ce mi-e U.R.S.S. (nu că n-ar fi cam aşa, în optica unora - da' orşcât...!)
Mai avem de-a face şi cu monumentala gugumănie de la început, când prin Nevada bântuie ditamai convoiul motorizat de kaghebişti deghizaţi în militari americani - după care alţi kaghebişti îşi fac de cap prin oraşe, fugărindu-i pe eroi cu maşinile, de parc-ar fi păscut oile împreună cu nepoţii lui Unchiul Sam. Inadvertenţele miros aşa de tare a poncife de thriller prost de pe vremea aia, încât mă şi întreb dacă nu cumva Spielberg le-a băgat de banc. Dacă da, are circumstanţe atenuante - dar nu mai mult, fiindcă procedeul a ratat. O asemenea acrobaţie se face sau pe bune (cu detalii care să sugereze complexitatea acţiunii de infiltrare, conferindu-i credibilitate), sau la mişto (cu mustăţi care se dezlipesc - simplificând, desigur). Întrucât filmele cu Indiana Jones sunt foarte meticulos lucrate, dar şi pline de autobăşcălie, ar fost bine şi aşa, şi aşa - dar nu aşa.
Şi, să nu uităm, formula de final: adică-n toate trei Indianele Jones (sau... Indienele?), la sfârşit beşniţele se lăcomesc la obiectul magic, care se activează şi le-o trage scurt şi focos, fiindc-au păcătuit (prin mândrie, prin goană după căpătuială, prin etc.). Prin urmare, ştiţi deja cum se termină şi a patra Indiancă (detaliile nu vi le spun, ca să nu spoliez surpriza) şi... zău, da' aici chiar se simţea nevoia de puţină originalitate!
Din fericire, după ce se termină scenariul începe regia, iar aici îl regăsim în bună parte pe Steve, cel de odinioară. Nimeni nu poate contesta că băiatul ştie meserie - iar aici, chiar şi-o reaminteşte! Secvenţele sunt construite impecabil, ritmul narativ duduie, poantele se succed în cascadă, cavalcadă şi intifadă (n-am găsit altă rimă) - şi, ca de obicei, luptele acrobatic-cascadoriceşti pe vehicule alergânde (alt trade-mark al francizei) reuşesc să facă acceptabile cele mai imposibile şi neverosimile năzbâtii (uite, aici da, i-a ieşit pasenţa! Ce poate fi mai sărit de pe fix decât ca Shia şi Cate să se dueleze cu floretele de pe boturile a două jeepuri în goană bezmetică prin junglă - cu mămica-antrenoare dându-i puiuţului instrucţiuni?). Merită să fie menţionată şi secvenţa detonării bombei din deşert, atât prin ingenioasele momente cu manechinele, cât şi, mai ales, cadrul final, cu compoziţia dintre erou şi ciuperca atomică (din păcate, soluţia găsită de Indy spre a se salva nu ţine nici de-a dracu', semn că până şi cu cele mai năzbâtioase supermanisme trebuie să fim atenţi când avem de-a face cu explozii nucleare).
Aşadar, bifat acţiunea, bifat suspansul, bifat umorul, bifat cascadoriile, bifat chiar şi puţin stil, pe ici, pe colo... Actorii? Nu-s răi deloc. Deşi personajele sunt de-un schematism chiar prea-prea, fie şi pentru o asemenea reţetă, actorii le croşetează frumos. Ford e Ford aşa cum îl ştim, cu mijloacele lui interpretative cumplit de limitate (şi abil speculate de cine-l cunoaşte - aici, Steve), dar important este că reuşeşte încă să mai fie Indiana Jones; charisma eroului de odinioară nu s-a veştejit (cum, din păcate, dă semne la stallonienii Rocky şi Rambo), ci s-a... pârguit, doar, mai bine. Cate Blanchett, în Irina Spalko, kaghebista-savantă, nu aduce deloc cu Coana Leana, ci compune, din nuanţe fine şi accente precis plasate, o adversară inflexibilă şi vulnerabilă, stilizată şi convingătoare - citeşte: umană dar şi fascinantă (mai ales prin folosirea dibace a datelor fizionomice, în raport cu machiajul şi coafura, care-i compun o mască insolită). Shia LaBeouf creşte frumos, pe linia trasată de rolurile sale anterioare, Ray Winstone pune carne şi haz pe un personaj altminteri abia schiţat, iar John Hurt se joacă iscusit şi creator cu contradictoriul profesor Oxley, la rândul lui predat de Philip Kaufman ("personajistul" echipei scenaristice) tot în stadiul de crochiu semifinalizat.
A, şi... veţi mai revedea o veche cunoştinţă, aici într-o prezentare mult perfecţionată. La final. Citatul e explicit - şi înscris într-o secvenţă care, deşi e complet previzibilă dramaturgic (cum am spus), e totuşi splendid rezolvată la nivelul regiei, al imaginii şi al efectelor speciale. Ca să nu strivim corola de minuni a lumii, mă mărginesc la a vă spune că, strict vizual, face toţi banii (strict vizual - căci nu mă pot abţine să nu mă întreb: cum se putea să stea Indy la marginea acelei vârtelniţe de cataroaie, uitându-se ca la spectacol, fără ca nici o pietricică s-o ia spre el? Chestia cu "era în afara razei de acţiune" nu ţine nici de frică, fiindcă mai există şi forţă centrifugă pe lumea asta. Sau, poate, acolo nu funcţiona? Şi nouă de ce nu ne-a spus nimeni?)
Un alt citat explicit, şi drăgălaş foc, veţi găsi în prima secvenţă - când se sparg lăzile alea cu artifacte classified. Şi, evident, veţi exulta la ritualurile de adorare a pălăriei, mânuire a biciului şi biruire a şerpofobiei. Adică, ce mai: spune-i Indiana Jones, şi pace!
23 mai, 2008, h. 02:00-03:23
Bucureşti, România