Catherine Breillat: Legături primejdioase

Revista Playboy a apărut în 1953, şi o dată cu ea pornografia contemporană. De atunci, acest comerţ cu fantasme sexuale a invadat media. Sânii, fesele, gurile se vând bine. "X"-ul a devenit ceva banal. Rocco Siffredi face reclamă la haine. Imaginarul pornografic face deja parte din referinţele noastre culturale.

De câţiva ani acest domeniu exclusiv masculin a fost preluat de câteva femei, mai cu seamă franţuzoaice, dar şi multe japoneze, cu mare success la public: regizoarea Catherine Breillat sau scriitoarele Catherine Millet şi Virginie Despentes, care flirtează mai mult sau mai puţin cu pornografia şi care vorbesc deschis despre sex. Toate societăţile de până acum au produs imagini ale sexualităţii. Nobile sau triviale, mai ascunse sau mai zgomotoase. Întrebarea esenţială, însă, în abordarea acestor imagini, este cum definim eroticul, şi cum pornograficul?

Cu ocazia filmului său Romance, scandaloasa regizoare Catherine Breillat enunţa că cele 3 condiţii care fac ca un film să fie etichetat drept "x" sunt: coitul, ejacularea şi felaţia. Dorinţa, de-acum, nu mai este nici sacră, nici secretă. Fără febrilitate şi fără mister intrăm într-o epocă în care sexul nu mai este de calitate. Breillat, însă, încearcă să clădească poveşti despre sexualitatea profundă, despre mecanismul dorinţei, despre jocul de putere în cuplu, în întâlnirile sexuale. Fiecare film al său ridică polemici, agasează, sau din contră, pasionează, fascinează.

În plină perioadă de cenzură guvernamentală în Franţa, controversata Catherine Breillat îşi scotea cel de-al 10-lea film: Anatomie de l'enfer, acum 4 ani. Îl regăsim acolo pe starul porno Rocco Siffredi în rolul unui frumos armăsar cu veleităţi intelectuale. O are alături pe picturala şi tulburătoarea Amira Casar, ale cărei rotunjimi atent filmate evocă pânza Maia goală de Goya. Catherine Breillat filmează sexul în gros-plan precum a pictat Gustave Courbet L'origine du monde. Întrucât în acest film este vorba despre pictură şi despre religie, despre sacralitatea femeii. Este o piesă camerală, în care o femeie plăteşte un bărbat pentru a o privi acolo unde nu este de privit...

În nebunia ei, Breillat calcă pe firul subţire care delimitează trivialul de sacru. Uneori se împiedică: scena în care Rocco suge cu nesaţ din tamponul intim plin de sânge menstrual al doamnei este expiatorie! Însă regizoarea îşi continuă căutările cu încăpăţânare către adevarul ultim.

De la Romance la Anatomie de l'enfer, operele acestei franţuzoaice au fost întotdeauna definite prin adjective sulfuroase. O aură roşie, arzândă, o înconjoară, precum flăcările Infernului etern. Catherine Breillat şi-a publicat primul roman la 17 ani, imediat interzis cititorilor sub 18. Mai scrie câteva cărţi, joacă în Ultimo Tango a Parigi / Ultimul Tango la Paris, iar în 1980 scoate primul film, încă interzis pe marile ecrane şi tolerat doar în sălile speciale... Toate filmele ei au reluat apoi aceeaşi idei, un soi de Frumoasa şi Bestia. Iubirea ne face frumoşi, şi nu contrariul.

Pentru Breillat nu sexul, sau practicile sexuale degradante definesc cine suntem. Revoltătoarea confuzie a lumii moderne este de a crede că sexul precede şi defineşte o fiinţă. Când în realitate nu este decât ceva extrem de banal. Sexul este o afacere pe care o propui cuiva. Apoi trebuie doar să-ţi asumi acest lucru, să cauţi mereu lucruri care nu s-au mai făcut. Eşecul, în viziunea lui Breillat, nu este de a nu reuşi să termini această întreprindere, ci de a nu începe niciodată.

Femeile lui Breillat au 1000 de feţe. Lumea masculină este una simplă, definită mereu în alb şi negru. O lume tranşată şi tranşantă, precum religia, o lume masculină şi virilă, împărţită între bine şi rău. Însă adevărata lume pe care Breillat doreşte să o ilustreze în flmele ei este confruntarea celor două extreme care aparent nu se întâlnesc niciodată.

De exemplu, dorinţa de a fi pângărită, cu dorinţa de puritate. În 36 Fillette, Lili, 15 ani, este în vacanţă cu părinţii la Biarritz. Flirtează intens cu un playboy de 40 de ani. Între ei se ţese o relaţie ambiguă, care balansează între seducţie, provocare şi refuz. Pentru Lili această perioadă este o traversare obligatorie a acelui no man's land care este adolescenţa, viaţa la 14 ani, o perioadă incertă în care femeia doreşte să îşi părăsească corpul de fetiţă, însă nu reuşeşte. Singura scăpare din sinistrul campingului în care trebuie să-şi petreacă vacanţa este pentru Lili flirtul continuu, din discotecă în discotecă.

După aproape 18 ani de când a ieşit pe ecrane, 36 Fillette nu şi-a pierdut nimic din virulenţă, şi ne apare astăzi ca un precursor îndrăzneţ al libertăţii care domină astăzi cinematograful. Un film în care Breillat nu a ezitat să elibereze şi limbajul, mergând către o îndrăzneală crudă şi sănătoasă şi asumându-şi riscul de a fi criticată de intelectualii epocii. Chiar şi astăzi filmul este interzis sub 14 ani, pe motivul că flirtează cu tabuul relaţiilor de tipul celei dintre o fetiţă de 14 ani şi un bărbat de 40. Filmând însă cu fineţea ei de scriitoare, Breillat ne face, în film, să înţelegem îndoielile şi zbuciumul fetiţei speriate şi excitate de ideea de a-şi pierde virginitatea. Ascunsă în spatele hainelor ei negre şi largi precum în spatele unei armuri, Lili se zbate mai cu seamă împotriva ei însăşi.

Încă din acest film Breillat utilizează o imagine onirică ce va reveni în toate filmele ulterioare, şi anume aceea a femeii tăiate în două, divizată între sex şi sentimente. Aici fetiţa spune da cu corpul, şi nu cu capul... Şi cvadragenarul îşi arată, dincolo de iniţierea foarte brutală în sex, propriile probleme, şi îşi mărturiseşte neîncetat atracţia maladivă pentru această prospeţime.

În Romance, simţim imediat că povestea este un soi de accesoriu. Filmul povesteşte ceva foarte profund, şi anume nu povesteşte nimic. Este povestea lui Marie, o învăţătoare, care îl întâlneşte pe Paul, care o iubeşte dar nu o "consumă" fizic, pentru ca apoi ea să întâlnească un alt bărbat care o iubeşte şi se şi culcă cu ea. Dincolo de limita pudorii obişnuite în relaţiile sexuale...

În 2007, la Cannes, Breillat a debarcat în competiţie cu primul ei film de epocă: Une Vieille maîtresse. Precum în filmele precedente, sexul mai mult se spune, decât se face. Verbul este adevăratul motor al dorinţei, şi în acelaşi timp este obiectul analizei neîntrerupte. Este o adaptare după un roman al lui Barbey d'Aurevilly, pe care Breillat îl citeşte fără ironie sau distanţă, ci în perfect acord cu viziunea acestui scriitor. Este uniunea ideală între această rebelă a secolului al XXI-lea şi dandy-ul secolului al XIX-lea.

Breillat meditează aici la prăpastia sentimentelor care uneşte, dar şi separă bărbaţii şi femeile. Libertinul Ryno de Marigny trebuie să se căsătorească cu delicata Hermangarde, o frumoasă şi respectabilă aristocrată. Însă Marigny trăieşte de zece ani sub şarmul demonic al unei italience (Asia Argento), o pasiune pe care nimic nu o poate calma. Super-excitarea personajelor nu ne este aici transmisă prin intermediul unor trupuri goale sau prin agresivitatea verbală. Breillat a ales mai degrabă calea temperării. Cu doar câteva excese, la limita oniricului, precum scenele cu Marigny şi italianca făcând dragoste în deşert, lângă un mare foc pe care arde un copil ieşit din uniunea lor... Mijloacele care predomină sunt aici căutarea momentelor cheie şi prelungirea lor.

Următorul ei film, abia terminat, poartă titlul Bad Love. O poveste din mediul cinematografic care se termină dur ca un upercut. Vivian Parker (Naomi Campbell), este un star - sublimă şi inaccesibilă. După o scurtă întâlnire cu un cinefil fără bani, în urma căreia fac schimb de numere de telefon, acesta face o obsesie pentru ea şi o sună neîncetat. Catherine Breillat încearcă aici să respecte psihologia masculină şi pe cea feminină, pline de explicaţii, poveşti, exorcizări, trecând de la un personaj la altul. Povestea unei pasiuni care duce la demenţă. Un soi de metaforă a luptei de clasă, a bizarului război între bărbat şi femeie, pe fondul diferenţelor culturale (el este foarte ataşat de cultura lui chineză şi de cultură în general, ea este sărmana fată bogată şi capricioasă). Un film despre iubire şi sex sub toate formele, acele forme care determină o femeie să se supună unui bărbat, şi pe un barbat să se supună unei femei. Sulfuros, crud şi îndrăzneţ, filmul este arareori tandru.

Dorinţa acestei cineaste este de a filma Frumuseţea. Frumuseţea corpurilor, a feţelor, a cinematografului.De-aceea, ea înregistrează fiecare gest, fiecare cuvânt ca pe un ritual, ca pe un act sacru.

Lucrurile capătă în filmele ei o rezonanţă bizară, suspendată în afara timpului. Fără metafizică, ci doar cu căutarea unei permanenţe, a unei transcendenţe a emoţiilor care unesc cele două sexe. Prin acest gest Breillat rămâne pe teritoriul cinematografului, şi se îndepărtează de simplele tablouri vii sau de bucăţile pornografice de teatru filmat. Un teritoriu împânzit de îndoieli şi de întrebări, unde Breillat nu ne închide nicio uşă, ci ne lasă deschisă căutarea.