Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Articole diverse

Despre realitate, de la alegorie la isterie: Mircea Daneliuc


Re:publik, martie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis

La cîţiva ani după căderea comunismului, dramaturgul Georg Dreyman îl întîlnea pe holurile unui teatru pe ministrul culturii din regimul trecut. Totul se petrece în Das Leben der Anderen, filmul lui Florian Henckel von Donnersmark. Cei doi erau despărţiţi de o lungă istorie personală, în care unul luptase prin mijloacele artei împotriva modalităţii de conducere pe care celălalt o apăra cu toate metodele de opresiune posibile; îi despărţea viaţa soţiei dramaturgului, curmată într-un accident provocat indirect, prin felul în care le pătrunsese în viaţă, de către Securitatea est-germană (STASI). Totuşi, cei doi se opresc pentru cîteva cuvinte, iar fostul ministru îl întreabă pe dramaturg dacă nu cumva simte că era mai bine înainte; că atunci exista cel puţin o delimitare evidentă a valorilor în societate, între bine şi rău, iar el, dramaturgul, prin ceea ce realiza, se situa clar într-una dintre părţile respective. Pe cînd acum, în noua eră socio-politică, totul era sub semnul relativului, fiecare persoană reclamînd propriul adevăr şi propria cale. Pentru filmul lui Donnersmark, ecuaţia prezentată de fostul ministru ţine mai degrabă de retorică, însă ea este însemnată pentru povestea noastră pentru că relevă într-o formă succintă traiectoria regizorală a lui Mircea Daneliuc. Nevoia de a răzbi printr-un regim autoritar îl reînvia pe Daneliuc drept artist, ieşirea de sub cortina de fier l-a transformat în autorul unei opere isterice.


Triumful parabolei

Filmele realizate de Daneliuc înainte de revoluţie au valoare documentară, fiecare poate fi privit ca o parabolă despre timpurile respective, fiecare respiră dorinţa de a rosti un adevăr despre acele vremuri. Valoarea creaţiei respective a lui Daneliuc este direct proporţională cu nevoia spectatorilor de vedea o critică socio-politică care să-i susţină în viaţa cotidiană. Daneliuc oferea spectatorilor faţete ale regimului opresiv românesc, iar forţa acelor filme stă în puterea realizatorului de a vorbi despre societatea de atunci, de a se situa de cealaltă parte a baricadei, prin construirea unor poveşti cu morală, care să pătrundă, totuşi, prin filtrele cenzurii comuniste.

Cel mai bun film al lui Daneliuc este Iacob. Nu are vioiciunea unui Probă de microfon - Iacob nu e nici poveste de dragoste, nici nu conţine trimiteri subtile la realitate, încît să producă chicoteli complice în rîndul spectatorilor şi să relaxeze, nici nu poartă cu sine vreo licoare care să emane miresme autoreferenţiale -, nu are nici acel "luxe, calme et volupté" imagistic din Glissando, însă poartă cu sine ceva monumental: filmul reuşeşte să redea, printr-o poveste de sine stătătoare, dezumanizarea şi crisparea în care societatea autohtonă ajunsese să trăiască în anii '80. Iacob este povestea lipsei de speranţă care a transformat România într-o uriaşă pată gri, o societate nevropată, opacă, disperată, o lume în care fiece persoană pare că simte în dreptul coastelor o sabie ascuţită din cauza căreia se deplasează sacadat. Un intro desăvîrşit: dilatare temporală, scenă de familie, el la masă, ea face patul, se cuibăreşte în el. Soţul o urmează pe bucăţi, propulsat de o dinamită pe care o adusese de la locul său de muncă. Urmează o molcomă demonstraţie a necesităţii gestului (de a se autodinamita) pe care personajul interpretat de Florin Zamfirescu îl duce la bun sfîrşit: moartea este singura scăpare într-o comunitate concentrată în jurul unei exploatări aurifere, unde lacul cu cianură e în amonte, miliţia patrulează non stop pe străzile înglodate, percheziţionează non stop casele din colonie, bănuieşte pe orice miner de furt, pedepseşte orice aparentă nesupunere. Filmul urmăreşte istoria lui Iacob (interpretat de Dorel Vişan), un tip care încearcă să păstreze o viaţă normală în toată nebunia aceea. Leagă o relaţie cu soţia sinucigaşului, se fereşte de tentaţiile locului de muncă, încearcă să menţină bune legături cu lumea din colonia minieră şi încearcă să îşi ţină sieşi tonusul ridicat... dar cu cît privea mai relaxat societatea cu atît ea se întorcea împotrivă-i pentru a-l gîtui mai tare. Finalul nu oferă ieşire: ajunul Crăciunului, o nouă zi de mină terminată, Iacob le ia celor mici cîte ceva; doreşte să ajungă mai repede acasă, aşa că sare într-un vagonet care cobora minereul din munte. Însă benzile transportoare sînt oprite şi Iacob rămîne suspendat in the middle of (that) nowhere. După ce ore întregi vede că nimeni nu răspunde strigătelor sale, Iacob hotărăşte să coboare singur. Pică în hău.


Zilele noastre nu sînt şi ale lui

După 1989, Mircea Daneliuc şi-a păstrat atitudinea critică faţă de societate, doar că acum, pierzînd caracterul de parabolă (în care oricine se putea regăsi) şi singularitatea exprimării (el era cel care punea în scenă alegoria, alte voci şi alte canale de emisie nu prea erau), filmele sale nu mai sînt decît dovezi ale unor automatisme pe care realizatorul şi le-a transformat în principii. Daneliuc nu a realizat un lucru important, că televiziunea şi presa disecă zilnic politicul. Asta lasă două posibilităţi autorului de film care vrea să lucreze cu socialul: fie să vină cu o poveste generoasă, din care realizatorul să se retragă din poziţia de judecător, încît să ofere spectatorului concluziile, cum fac Puiu şi Mungiu în Lăzărescu şi 432, sau să vină cu o puternică viziune critică, de autor, pentru a oferi spectatorilor spre analiză tocmai acea viziune, cum face Michael Haneke în Der Siebente Kontinent sau Lars von Trier în Dancer in the Dark.

Daneliuc nu face nici una, nici alta. Filmele sale de după '90 doar reiau istoriile pe care le putem vedea zilnic la televizor, cele cu o Românie imundă, cu politicieni de căcat, cu familii pe care sărăcia le ucide, cu tineri fără consistenţă sau cu bătrîni care visează gloria unei mari iubiri (pentru a mai recupera ceva din suita de violuri la adresa octogenarelor de prin satele noastre, probabil). Acum trebuie menţionat că problema nu stă în temele dinspre care pleacă, ele sunt promiţătoare în genere. Problema stă în felul în care le tratează Daneliuc, fără discernămînt: negăsind forma prin care să se adreseze intelectului spectatorului, precum în comunism, regizorul şi-a îndreptat atenţia spre latura grobiană a privitorului. Aşa că vedem: detalii vulgare aruncate cu toptanul pe ecran, în speranţa că fiecare spectator va regăsi măcar o poantă, o înjurătură, o bucă, la care să juiseze şi, eventual, să palpite că regizoru' le-a zis-o pe limba lor, le-a tras-o în stilul lor; un desiş narativ înspăimîntător, necesar unei traversări care să nu ocolească niciuna dintre situaţiile în care pot apărea distinct o bucă, o poantă sau o sudalmă; iar dacă amintim şi bolovanul moral pe care Daneliuc îl leagă la gîtul fiecărui film nu putem decît să privim cu tristeţe şi furie (pentru că se pierd bani frumoşi!) cum fiecare proiect se scufundă.

Căutînd doar să reproducă realitatea, precum în presă, dar într-un stil gazetăresc precar, în care accentuează exact părţile triviale, propunerile lui Daneliuc devin inutile, fără o miză clară, alta decît satisfacerea propriului orgoliu. Problema propriului orgoliu reiese din felul în care autorul ajunge să ceară socoteală lumii pe care o înfăţişează. Nenorocirile de pe ecran, lumea în genere, nimic nu scapă nepedepsit; mînia autorului - ca Dies Irae din Requiem-ul lui Mozart şi ca răstălmăciri ale Bibliei în A unsprezecea poruncă, ca foc mistuitor în Senatorul melcilor, ca hernie şi urină în Sistemul nervos - se revarsă asupra personajelor, asupra acţiunii, pîrjolind totul în cale. Filmul ar trebui să propună lumi posibile, încît să îndemne la visare, sau ar trebui să propună opinii şi viziuni personale intense, care să îndemne la analiză. Daneliuc, din nou, ratează ambele capitole şi orice combinaţie posibilă între ele.


Vă ţine?

Două filme de Mircea Daneliuc vor fi pe ecranele noastre în perioada următoare. Primul, deja lansat, e numit Legiunea străină, următorul e Marilena.




 Toate articolele despre Articole diverse


1 comentariu

  • Din păcate...
    Toma [membru], 26.05.2008, 13:06

    Până în 89, Daneliuc era pe primul loc în preferinţele mele. Din păcate, autorul articolului are dreptate.

Resurse

 Alte articole de Lucian Maier


Alte articole

 Ediţia 5 a rezidenţei internaţionale de scenaristică Pustnik 2019 şi-a ales participanţii, Comunicat de presă
 Apel de proiecte FILM+ pentru tinerii cineaşti, Comunicat de presă
 Amintiri din Epoca de Aur 1: Tovarăşi, frumoasă e viaţa! - Punct de cotitură 1989 la Elvire Popesco, Comunicat de presă
 Realitatea virtuală cucereşte cea de-a 14-a ediţie Anim'est, 2019, Comunicat de presă
 La ce filme ne uităm de Paşti? Life of Brian, Jesus of Nazareth and more, Anca Mureşan
 Toate articolele despre Articole diverse


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer