Unda de patetism a Simfoniei a IX-a de Anton Bruckner

Concertul Orchestrei simfonice a Filarmonicii "George Enescu" din Bucureşti, de la sala Ateneului Român, din 22 mai 2008, a cuprins Concertul pentru pian şi orchestră în Si bemol major, K.V. 595 de Wolfgang Amadeus Mozart şi Simfonia nr. 9, în re minor de Anton Bruckner, solistul şi dirijorul fiind Justus Franz.

Concertul nr. 27 pentru pian şi orchestră de Mozart a beneficiat de o interpretare foarte cizelată, realizată de un muzician cu mare experienţă, Justus Franz (discipol al lui Wilhelm Kempff). Cariera sa de pianist concertist a început în 1970, când a cântat împreună cu Orchestra Filarmonicii din Berlin, sub bagheta lui Herbert von Karajan. Împlinind visul lui Leonard Bernstein, dirijorul Justus Franz a înfiinţat o orchestră internaţională de tineret, în anul 1995, Philharmonia of the Nations.

În concertul de la Ateneul Român, artistul german a dirijat şi a cântat la pian cu o mare naturaleţe. El a indus ansamblului orchestral acompaniator claritatea de cristal a formei tripartite a ultimului concert pentru pian compus de Mozart. Echilibrul şi unitatea erau obţinute aici, printr-un dialog cursiv solist-orchestră. Pianistul a relevat puritatea melodică a mişcării centrale, Larghetto, printr-o sonoritate dincolo de instrumentul care producea vibraţiile. Virtuozitatea şi simţul stilistic au putut fi constatate şi în redarea cadenţelor (scrise de însuşi Mozart). Impresionantă a fost obţinerea subito-piano-urilor şi a planurilor dinamice de tip ecou. După ce în rondoul final s-a auzit citată o melodie din repertoriul copiilor (Komm, lieber Mai), pianistul Justus Franz a interpretat la cererea publicului o miniatură apropiată acestui spirit: Menuetul în Do Major de Mozart. Dovedindu-şi eleganţa, el a dedicat acest bis prietenilor săi, membrii Orchestrei Filarmonicii "George Enescu".

Simfonia nr. 9, de Anton Bruckner, scrisă între anii 1889 şi 1894, a răsunat copleşitor. Monumentale sunt cele trei părţi Feierlich (Misterioso), Bewegt, lebhaft şi Adagio. Sehr langsam. S-au simţit aici cei doi piloni ai concepţiei bruckneriene: respectul pentru teoria "başilor fundamentali" şi cel pentru "teoria armoniilor naturale". Era aici o lume a spiritelor din başi care însoţeau armoniile, ca nişte umbre din adâncuri. Într-adevăr, Bruckner este un arhitect al armoniilor. Medita la acorduri şi asociaţii de acorduri asemenea arhitecţilor medievali cufundaţi în contemplarea formelor originare ale catedralelor gotice. Sonorităţile ansamblului aveau un timbru de orgă. Dar o orgă, care era situată într-un spaţiu şi un timp nemărginite. Pauzele generale au creat o tensiune formidabilă. Conglomeratele sonore ale alămurilor (influenţă wagneriană) se conjugau cu obstinaţia martelato-urilor corzilor.

O interpretare plină de forţă, comunicând furtunos idealuri umane. Paradoxal, această muzică se adresează psihicului omului modern, drept care simfoniile lui Anton Bruckner sunt prezente mai mult ca oricând pe marile scene de concert ale lumii.