Maxim Vengerov sau exuberanţa maximă

Un artist care magnetizează instantaneu pe orice muzician aflat în proximitatea lui: solist ori orchestrant. Maxim Vengerov stârneşte entuziasmul publicului din primul moment în care intră pe scena de concert, datorită personalităţii sale temperamentale, optimismului şi energiei psihice pe care o investeşte, de fapt o dăruieşte.

În concertul din 29 mai 2008, de la Ateneul Român, împreună cu Orchestra Filarmonicii "George Enescu", Maxim Vengerov s-a manifestat în calitate de dirijor, cu toate că faima şi-a câştigat-o prin virtuozitatea sa violonistică. De altfel, repertoriul pe care l-a propus auditoriului a fost unul aducător de succes garantat: Uvertura operei "Nunta lui Figaro" de Wolfgang Amadeus Mozart, Concertul pentru vioară şi orchestră op. 35 în Re major de Piotr Ilici Ceaikovski, solist Răzvan Hamza şi Simfonia nr. 3, în Fa major, op. 90 de Johannes Brahms.

În Uvertura la opera "Nunta lui Figaro" KV 492, de Mozart interpreţii au cântat, apelând la esenţa firii personajelor mozartiene, având acel spiritul ludic debordant. Ceea ce Vengerov le cerea prin forţa talentului său muzical era o cursivitate alertă, dar marcată de acea ritmică precis conturată. El a obţinut acea emisie clară, strălucitoare, tipic mozartiană, care nu depăşea consistenţa spumei de şampanie. Toate motivele muzicale se derulau într-o ţesătură de filigran, în care reţeaua de fire aurite devenea când invizibilă - respiraţia infimă oprind o fracţiune de timp percepţia sonoră -, când reliefată de figuraţiile articulate cu velocitate - în special pe coarda mi, la viorile prime. Spontaneitatea răspunsului la schimbările de plan dinamic avea într-adevăr o sensibilitate deosebită.

Violonistul Răzvan Hamza a adăugat, prin prestaţia sa solistică, împlinire romantică serii de muzică. Concertul în Re major de Ceaikovski este străbătut de tensiune şi ardoare. Solistul e pus la grea încercare, pe suprafeţe întinse. Cadenţele şi zonele de tranziţie, cu agogica lor flexibilă, au fost realizate cu exuberanţa şi dezinvoltura dictate de sensul muzical. Scriitura concertului favorizează instrumentul solist. Iar Răzvan Hamza cunoaşte excelent acest aspect, ceea ce-l conduce spre şlefuirea sunetului, fără teama de a fi acoperit de ansamblu. El îşi îngăduie pianissimo-uri suave, de o mare frumuseţe, (cu un vibrato rotund şi cald), mai ales în tema secundă a primei mişcări. Spiccato-ul său din finalul concertului a avut "răpăiala" atât de bine dozată, încât, fără ca emisia să iasă din parametrii optimi, claritatea şi stabilitatea ritmică erau sporite. Violonistului a colaborat foarte bine cu dirijorul şi cu ansamblul orchestral, dând unitate şi orizont discursului muzical.

În Simfonia nr. 3 în Fa major de Johannes Brahms s-a putut percepe vocaţia clasicizantă a compozitorului. Rigoarea construcţiei şi acele dezvoltările armonice pline de fantezie au adus măreţie. Amplasarea cornilor în stânga scenei a avut un efect sonor puternic contrastant, în raport cu partida corzilor acute. Solo-urile de corn, precum şi cele ale fagotului au încălzit pur şi simplu sufletul ascultătorului, prin calitate timbrală, intonaţie, ritmică şi frazare.

Paradoxal, Maxim Vengerov stăpâneşte orchestra simfonică nu prin gestică (desigur, cu timpul o va deprinde şi acest meşteşug), ci prin puterea de concentrare, prin experienţa sa scenică şi printr-o bunătate dublată de o modestie exemplară. Artiştii instrumentişti îl admiră, şi se străduiesc să meargă împreună cu el, pe drumul artei sunetelor, undeva la mare înălţime.

La cererea publicului, Orchestra simfonică a Filarmonicii "George Enescu" a interpretat Dans ungar de Johannes Brahms. Am asistat la o seară de Muzică vie.