HBO a programat în mai 2008 nu mai puţin de 3 filme americane "inspirate dintr-un fapt real". Un procent nu foarte mare dacă ne gândim că, în dorinţa sa de a fi respectat, Hollywoodul a devenit obsedat de ceea ce ar putea fura din realitate.
În The Insider (regia Michael Mann, 1999), un producător erou de la emisiunea 60 Minutes domină story-ul, manipulează sistemul legal şi furnizează secrete federale pentru Wall Street Journal. În realitate, ziarul a fost cel care a iniţiat ancheta asupra minciunilor industriei de tabac, câştigând un premiu Pulitzer. Mulţi i-au reproşat filmului că a exagerat rolul producătorului în toată afacerea.
În American Gangster (regia Ridley Scott, 2007), Denzel Washington e un lord al drogurilor rafinat, cu un cod moral propriu, chiar dacă pervertit. În realitate, se pare că individul era grobian, lipsit de orice scrupule.
Vorbim de două filme foarte preţuite de critică, candidate la Oscar, care au adus prestigiu studiourilor mamă pentru faptul că au abordat făţiş probleme serioase. Ele au fost, însă, prinse sub tirul celor care le-au reproşat că şi-au luat prea multe libertăţi cu faptele. E o poveste veche de când lumea: atunci când o peliculă bazată pe un eveniment real vede lumina ecranelor, imediat se ivesc articole care să-i dezbată acurateţea, eroi adevăraţi care să strige că au fost prost prezentaţi, ideologi de la stânga sau dreapta care să o hulească sau să o îmbrăţişeze ca "propagandă". În tot acest timp, cinefilii dau din umeri şi spun: e doar un film.
Există o întrebare la care nu există un răspuns standard: care e obligaţia artistului faţă de realitate, faţă de adevărul care poate fi verificat? Ţinând cont de emoţiile pe care aceste opere le generează şi de încărcătura politică pe care ele o poartă, unii se pot simţi înşelaţi atunci când descoperă că un element al poveştii a fost fabricat. Uneori, aşa cum s-a întâmplat în cazul lui The Straight Story/Povestea lui Alvin Straight (1999) al lui David Lynch sau în cel al lui Erin Brockovich (regia Steven Soderbergh, 2000), cu Julia Roberts - ambele inspirate de întâmplări care nu au zguduit planeta - nu mai contează ce le-a inspirat. Le experimentăm pur şi simplu ca o poveste.
La fel ne uităm şi la ficţiunile bazate pe evenimente bine cunoscute, dacă acestea s-au petrecut într-un trecut îndepărtat. Lupta lui Wyatt Earp de la OK Corral sau bătăliile lui Eliot Ness cu Al Capone din epoca prohibiţiei, au trecut deja în legendă. Wyatt Earp (regia Lawrence Kasdan, 1994) sau The Untouchables (regia Brian De Palma, 1986) n-au avut parte de acuze în ceea ce priveşte acurateţea, chiar dacă au existat înflorituri.
Însă altele ne cer atenţia, anunţându-se ca "adevărate" - The Hurricane (regia Norman Jewison, 1999), JFK (regia Oliver Stone, 1991), All the President's Men (Alan J. Pakula, 1976). Pentru că acest gen de producţii se bazează pe evenimente reale recente, care au reţinut mult atenţia media, ne-am putea considera traşi pe sfoară dacă am investi emoţional în ele şi am descoperi că sunt pline de neadevăruri.
De ce acest tip de filme sunt din ce în ce mai multe? Poate pentru că Oscarurile s-au transformat într-o celebrare a martirilor. În noaptea premiilor, Hollywoodul vrea să fie luat foarte în serios, onorând operele care lasă o urmă. De aici proeminenţa peliculelor cu "mesaj", despre ceea ce e relevant în viaţa cotidiană. Dincolo de încărcătura lor socială şi de aerul foarte serios, sunt ele chiar cele mai bune din an? Poate că nu contează. Poate că tot ce contează e cum ne fac ele să ne simţim, nu numai în legătură cu lumea descrisă, ci şi cu noi înşine. Şi poate că nu are importanţă dacă lucrurile n-au stat întocmai aşa.