Nu e nevoie să fii depresiv, cum mă diagnostichează pe mine o sumă de persoane (deşi, în ultima vreme, nu am prea mai avut parte de această gratificaţie, înlocuită, cînd vine în discuţie subiectul, de o clătinare a pagubă din bărbie), nu e nevoie, zic, să fii depresiv ca să vezi că teatrul românesc stă, "per ansamblu", prost. Din toate punctele de vedere: calitativ şi cantitativ, artistic şi administrativ, organizatoric şi organigramatic (cuvînt inventat ad-hoc pentru a denumi o realitate obsedantă, în instituţiile de stat, atît pentru şefi cît şi pentru subalterni). Au ajuns să observe acest lucru nu numai pesimiştii idealişti, cei convinşi că "mai rău decît aşa nu se poate", dar chiar şi optimiştii realişti, cei care fredonează vesel "Ba se poate, ba se poate!". Evident, a constata un dezastru nu înseamnă (din păcate) a-l remedia; catagrafierea lui este totuşi primul pas către eventuala reparaţie. Căci, fără primul pas, nu vin, nu-i aşa, următorii, cum ar spune descendenţii valorosului senior de La Palisse (pentru nelămuririle clasice, a se consulta diverse dicţionare, pentru nelămuririle moderne, a se consulta Wikipedia). Ca să treci însă la al doilea, al treilea etc. pas, trebuie să ai curaj, hotărîre şi, poate, o mică doză de nebunie.
O astfel de doză (mai mărişoară, chiar) s-a dat ca sigură, prin lumea teatrală, acum trei sau patru ani, în cazul Adei Lupu, cînd s-a auzit că tînăra regizoare (cred că abia împlinise 30 de ani), avînd o "presă" destul de bună şi unele succese solide în CV, s-a prezentat la concursul pentru postul de director general al Teatrului Naţional din Timişoara. Nu doar pentru că ea, ca persoană - mereu veselă şi activă, dar şi aeriană, neîndemînatică şi zăpăcită, cel puţin în aparenţă -, nu "rima" deloc cu ideea de cîrmaci al unei asemenea venerabile corăbii, ci şi pentru că locul ca atare nu promitea decît, într-un caz fericit, sinuciderea profesională lentă: a repune pe picioare un ansamblu cîndva răsfăţat an de an cu premii de-ale "breslei" (şi pe merit, şi...), dar ajuns, treptat, o umbră palidă a vechii măreţii, a descurca inextricabilele iţe ale relaţiilor vizibile şi mai ales invizibile dintre feluritele entităţi, autorităţi şi oficialităţi locale, pentru a şti cui şi ce poţi cere, a dezamorsa vrajbe solid înrădăcinate înăuntrul trupei, a contracara influenţe oculte (care mai eliberaseră fotoliul directorial de ocupanţi inocenţi), a scăpa, într-un cuvînt, cu viaţă şi cu faţă curată dintr-o asemenea încercare părea un obiectiv cu neputinţă de atins fără arme un pic mai sofisticate decît temeritatea. Şi totuşi. O recentă vizită la Timişoara, după multă vreme (în care "notasem pozitiv", deja, turneele prompte în Capitală şi "promovarea" eficientă a Festivalului Dramaturgiei Româneşti, organizat de teatru), mi-a oferit o surpriză de proporţii: afişe uriaşe fluturînd pe zidurile istoricei clădiri, încăperi renovate agreabil la etajul administrativ (în aşteptarea renovării generale), o excelentă revistă a TNT, însoţind fiecare premieră cu tipărirea textului piesei ("ca în Vest"), figuri noi şi utile în trupă. Şi, mai important decît orice, o atmosferă vie, dată de oameni vii care încearcă să facă un lucru viu. Directoarea rîde la fel de mult şi pare la fel de voioasă şi de aiurită ca înainte. E un om pe care viitorul poate conta.
Apropierea de Bucureşti nu a fost, timp îndelungat, pentru Teatrul (actualmente numit) "Toma Caragiu" din Ploieşti, un avantaj. Dimpotrivă, urbea caragialiană era privită de actori ca un popas vremelnic şi nu prea plăcut în drumul inexorabil spre malurile asfaltate ale Dîmboviţei - şi, eventual, spre scenele din preajma lor; un popas în care, fireşte, nu se omorau muncind (la ce bun?) şi nici nu se bucurau cine ştie ce în cazul vreunui succes (la ce bun?). Om al locului şi teatrolog de formaţie, Lucian Sabados a preluat direcţia instituţiei "en douceur", acum mai bine de zece ani, cînd el însuşi avea vreo treizeci şi ceva. Treaba nu a mers uşor; nici repede. Încet-încet, clădirea teatrului (un fost cinematograf, inospitalier şi vag sordid) a fost refăcută şi dotată cu tot (sau aproape tot - aviz ordonatorilor de credit!) ce-i trebuie, încet-încet trupa s-a înnoit şi s-a consolidat (ajungînd, la ora de faţă, printre ansamblurile interesante pentru orice regizor), încet-încet spectacolele bune şi foarte bune au devenit predominante în repertoriu. Directorul e întotdeauna calm, zîmbitor şi de o urbanitate neverosimilă în ziua de azi. Cînd e linişte, se aşază la pian şi cîntă - jazz, mai ales - aproape ca un profesionist. Teatrul poate merge mai departe; şi din ce în ce mai bine.
Nu de laude - rocamboleşti, uneori - duce lipsă Teatrul (autoinstituit, cu entuziasm de sorginte europeană) Naţional "Radu Stanca" din Sibiu. Nici directorul său din ultimul deceniu, Constantin Chiriac, om cu visuri, viziuni şi ambiţii uriaşe, concretizate la început integral şi apoi parţial în Festivalul Internaţional pe care l-a creat şi-l găzduieşte, dar tot mai mult, de doi-trei ani încoace, în programul şi nivelul teatrului. Care a ajuns în acest moment, cu notabila contribuţie a unor regizori de calibru, dar şi cu munca - mai puţin spectaculoasă decît declaraţiile gongorice, dar, din fericire, mult mai temeinică decît ele - a directorului său, la înălţimea propriilor aspiraţii. Cu şanse, dacă această muncă va continua şi entuziasmul nu va aţipi, să le depăşească, într-un viitor pe care îl poate spera plin de bucurii.
Cu o floare nu se face primăvară, spune unul dintre cele mai demobilizatoare proverbe din lume. Cu două-trei, însă... parcă-parcă...