Despre rostul cronicarului dramatic în viaţa de zi cu zi a scenei nu se vorbeşte, în general, prea des - nici măcar între cronicari. Acesta există, totuşi, fie şi în formă pasivă, cu manifestări sporadice (şi, uneori, nefericite, dar aici începe altă discuţie), recunoscute, de altminteri, prompt de către oamenii de teatru şi tratate ca atare: cu indiferenţă. Situaţia în care, totuşi, cronicarul trebuie să-şi ia "misia" în serios (sau, măcar, să se ia pe sine în serios...) apare cu ocazia unui debut ori a producţiei unui om foarte tânăr. Aici e "încercarea puterii".
Mai întâi, cronicarul se vede nevoit să emită o sentinţă care poate hotărî drumul în profesie - şi chiar în viaţă - al unui artist (câteodată) şi al unei făpturi umane (întotdeauna). Apoi, această sentinţă e dată cumva "în orb", pentru că emiţătorul nu are la dispoziţie o experienţă anterioară pe care să se bizuie, cum se întâmplă, de pildă, în cazul unei creaţii aparţinând unui artist cunoscut (desigur, surprizele nu sunt excluse nici atunci, dar împrejurările nu seamănă deloc). În fine, tonul însuşi al judecăţii se cere cântărit cu grijă, pentru că muzica pe care o face el răsună, într-un timpan fraged, mai puternic decât bubuiturile din Simfonia destinului; dar nici complezenţa nu-i bună. Pe scurt, a diagnostica opera unui tânăr este (pentru mine) o provocare ce (mă) înspăimântă un pic.
Două astfel de provocări mi-au fost "aruncate" chiar de curând. Prima a venit (pe o cale oarecum ocolită) de la Brăila, unde Ilinca Stihi a pus în scenă, la Teatrul "Maria Filotti", un spectacol intitulat, puţin ermetic, eMeS. Limpezirea vine atunci când aflăm că montarea are la bază un scenariu (elaborat chiar de regizoare) extras din proza lui Mihail Sebastian, brăilean de origine, cum se ştie, şi sărbătorit anul trecut, la centenarul naşterii, conform (dacă nu mă înşel) recomandărilor UNESCO. Ilinca Stihi, absolventă, în 2001, de Regie Film la UNATC şi aflată la a doua încercare teatrală (după Brand de Ibsen, "ambientată" în spaţiul Bisericii Luterane din Bucureşti, spectacol pe care, din păcate, nu l-am văzut), a fost interesată de o posibilă descifrare scenică a personalităţii scriitorului, personalitate marcată de o dublă apartenenţă fatalmente conflictuală: pe de o parte, la etnia evreiască, pe de alta, la intelighenţia României de până în 1945 (anul morţii timpurii, într-un accident de tramvai, a lui Sebastian). Desigur, expresia cel mai direct tulburătoare a acestui conflict irezolvabil se găseşte la îndemâna tuturor, în binecunoscutul Jurnal publicat în 1996 la Humanitas (şi dramatizat, la scurtă vreme după aceea, de Dumitru Solomon); tânăra regizoare a preferat să ia întreprinderea pe cont propriu, întocmind un material ce combină fragmente, dialoguri, descrieri sau doar detalii "de atmosferă" din două proze memorialistice (De două mii de ani şi Cum am devenit huligan) şi două ficţiuni romaneşti (Oraşul cu salcâmi şi Accidentul) ale autorului. Nu cred că a fost o idee bună. Afară de cazul că e temeinic familiarizat cu subiectul, un spectator obişnuit nu înţelege mare lucru din ce vede pe scenă, unde Sebastian (jucat cu distincţie de Marius Capotă, "împrumutat" de la "Bulandra") se întâlneşte şi discută cu personaje a căror identitate rămâne incertă: sunt eroi de roman? sunt indivizi din biografia reală a scriitorului? Încarnate de Zane Jarcu, Valentin Terente, Cătălina Nedelea şi Marcel Turcoianu, aceste apariţii rămân nesemnificative; singur, Cornel Cimpoae (beneficiind, e drept, şi de un rol mai pitoresc - un bătrân anticar evreu) se impune atenţiei prin coerenţa şi precizia intervenţiilor sale. Un decor simplu, dar ingenios (Imelda Manu), un ecleraj zgârcit (şi, la reprezentaţia văzută de mine, dezacordat tehnic) şi o ilustraţie muzicală excesivă completează "peisajul" - aureolat, totuşi, de verbul foarte percutant, plastic şi uneori emoţionant al lui Sebastian.
A doua "provocare" mi-a fost oferită de Teatrul Act, care a preluat în repertoriul său curent Cui i-e frică de Virginia Woolf? de Edward Albee, spectacol-examen (de licenţă) al Marianei Cămărăşan, absolventă de Regie Teatru, tot la UNATC, anul trecut. Numele proaspetei regizoare circula deja prin "breaslă" în legătură cu o montare (pe care nu am văzut-o) a monodramei Amalia respiră adânc de Alina Nelega; de altfel, protagonista acesteia a şi primit, acum câteva zile, Premiul pentru debut la Gala UNITER. Nu ştiu cum va fi arătat spectacolul studenţesc pe scena de la Casandra, unde a fost jucat de câteva ori; în spaţiul minuscul de la Act (corect decorat de Alexandra Penciuc), înfruntările dintre personaje (devenite celebre în toată lumea graţie filmului din anii 1960, cu Richard Burton şi Elizabeth Taylor în rolurile principale) capătă o intensitate extremă - "prea" extremă, aş zice, chiar din primele momente, ceea ce, o vreme, face dificilă modularea caracterelor şi a relaţiilor ce le unesc/despart; treptat, însă, foarte tinerii actori izbutesc să se destindă puţin şi să se instaleze mai comod în "pielea" eroilor, etalându-şi convingător calităţile: prezenţa marcantă şi înzestrarea dramatică (Florina Gleznea - Martha), frazarea inteligentă (Ionuţ Grama - George -, semnatar şi al noii traduceri a textului), naturaleţea şi apetenţa ludică (Sânziana Nicola - Honey), înfăţişarea aspectuoasă (Emil Mandanac - Nick). La fel de limpede se văd, la o atât de strânsă apropiere de spectatori, şi slăbiciunile interpreţilor; "în vedetă" fiind însă, aici, regia, le vom trece, deocamdată, cu vederea... În ce o priveşte, Mariana Cămărăşan demonstrează că ştie să construiască scenic personaje şi situaţii solide şi, îndeobşte, nuanţate, să plaseze accentele tensionale necesare şi să lucreze cu actorii. Are, încă, probleme cu menţinerea ritmului just (spectacolul face câteva "burţi" mărişoare), dar, personal, m-a îngrijorat mai mult o pornire către încărcarea mizanscenei cu faimoasele "semne" fără de care, am impresia, regizorii români în devenire sunt învăţaţi la şcoală că teatrul nu poate exista: tonul realist, naturalist chiar, reclamat de textul lui Albee (care imaginează teribila dezgolire sufletească, după o seară de chef, a unor intelectuali în cupluri interşanjabile), ton utilizat, de altfel, relativ consecvent în spectacol, este spart de câteva inserţii "simbolice" complet derutante pentru privitor.
... Rămâne doar ca viitorul să arate dacă bolile copilăriei artistice a celor două regizoare vor trece fără a lăsa urme.