E paradoxul fundamental al acestor creaturi marginale: oamenii le sînt doar hrană/ pradă, dar ei rămîn una dintre cele mai neliniştitoare şi semnificative creaţii din lumea filmului. Sînt masa amorfă şi decerebrată, mînată de o singură dorinţă, instinctivă, iraţională şi absurdă. Sînt antiteza perfectă a individualităţii, personalităţii, pretenţiilor de unicitate. Firesc, sînt coşmarul oricui iese prin ceva din rînd şi nu se simte parte din "gloată". Poate ar trebui deja precizat că ne referim la zombie în accepţiunea şi reprezentarea modernă - de la domnul George A. Romero citire, ceea ce ar trebui să ne spună clar că dilema cu privire la relevanţa omului în orice istorie a celei de-a şaptea arte e falsă.
La origine, în folclorul haitian şi reportaje senzaţionaliste, zombie-ul era doar un trup fără suflare şi, pe cale de consecinţă, lipsit de minte, voinţă, creat de vrăjitori voodoo ca servitor supus, necostisitor şi neobosit. La fel şi în primele sale transpuneri pe celuloid, de la White Zombie (1932) la bijuteria atmosferică a lui Jacques Tourneur din 1943, I Walked with a Zombie, variaţiune caraibiană pe trama din Jane Eyre. A fost, însă, nevoie de un mic grup din Pittsburgh, şcolit în reclame neconvenţionale, în frunte cu amintitul domn Romero, pentru a insufla viaţă (sic!) şi a reinventa unul dintre cei mai înspăimîntători monştri ai ecranului - cadavrul în descompunere al cărui singur imbold e masacrarea şi devorarea semenilor săi. Night of the Living Dead e o piatră de hotar nu doar pentru horror şi cariera nonconformistului său regizor (unul dintre foarte puţinii care se pot încă mîndri la aproape 70 de ani cu eticheta de maverick), ci pentru cinema. N-a existat ceva asemănător înainte, chiar dacă inspiraţia lui Romero a fost povestea lui Matheson, I Am Legend (care, să fie clar, e cu vampiri!), iar impactul său asupra generaţiei Vietnam nu poate fi subestimat.
Vorbind despre Romero, pe care francezii (şi nu conaţionalii săi) l-au consfinţit drept auteur (îşi scrie, regizează şi montează filmele, ocupîndu-se şi de alegerea muzicii), dincolo de violenţa extrem de grafic/ şocantă - atunci şi acum -, se trece adesea cu vederea extraordinarul instinct vizual al omului, de la compunerea şi adîncimea cadrelor la perspectivă şi inventivitatea tehnică - e suficient să îi analizezi orice secvenţă ca să vezi că e lecţie de construcţie, filmare şi montaj. Exemplu? Faimoasa scenă din cimitir ce deschide Night of the Living Dead, hitchcockiană în articularea suspansului prin introducerea, gradată, întîi în planul îndepărtat a pericolului încă neprecizat (silueta cu mişcări straniu-dezarticulate) în contrapunct cu cearta stupidă şi măruntă a fraţilor din primul plan pînă la momentul fatalei intersecţii. Sau momentele, prezente încă de la acest debut şi reluate, în varii forme, în întreaga operă ulterioară, de panoramare temporizată a (dimensiunilor) ameninţării, cînd, de la o figură singulară, cadrul se deschide spre a dezvălui o întreagă mulţime, împrăştiată ori grupată. Sînt efecte extrem de eficiente pe care autodidactul Romero le-a descoperit şi folosit intuitiv. Asta ca să nu mai pomenim de foarte personalul şi precisul stil de montaj - în anii '80, înainte ca cinema-ul mainstream american să fie colonizat de Simpson&Bruckheimer şi videoclipurile lor kitsch împănate de acţiune şi lipsite de orice logică ori profunzime, Romero tăia, în medie, cam de două ori mai des decît contemporanii săi, fără a da însă vreo clipă impresia aceea de fracturare artificioasă a istoriei, reuşind în schimb să dinamizeze şi accentueze visceralitatea narativă.
Mario Bava spunea că singurele teme ce merită abordate în cinema sînt iubirea şi moartea şi îşi justifica propensiunea spre explorarea macabrului zicînd că mai toată lumea se înghesuie pe felia poveştilor de(spre) dragoste. Bava e maestrul italian responsabil cu cîteva dintre cele mai interesante şi senzuale momente din istoria, de altfel nu foarte bogată, a filmelor cu vampiri - dincolo de subtexte erotic/religioase ale mitului, între Nosferatu (Murnau, 1922), Vampyr (Carl Dreyer, '32) şi John Carpenter's Vampires ('98), trecînd prin ridicolele dar şarmantele producţii gotice ale studiourilor britanice Hammer şi mai recentele Interview with the Vampire (Neil Jordan, '94) sau Innocent Blood (John Landis, '92), nu sînt prea multe clipe memorabile.
Romero e la fel de îndreptăţit să susţină credo-ul lui Bava, căci, dincolo de pentalogia morţilor vii - al cărei ultim episod se întoarce spre originile (niciodată explicate) ale dezastrului, punîndu-le în noua perspectivă a excesului informaţional-mediatic -, a semnat cu The Crazies ('73) unul dintre cele mai influente şi premonitorii thrillere paranoid/ apocaliptice şi a reinventat, romantic, filmul cu vampiri în Martin ('77). Iar melancolia şi subtextul social din atipicul Knightriders ('81) ori parabola morbidă din Bruiser (2000) sînt repere la fel de însemnate ale unei întregi cariere în afara sistemului, în care inventivitatea şi talentul ţin loc de bugete mari şi vedete. Şi da, mai ales în seria dedicată zombie-lor, nu se poate nega meritul lui Tom Savini, dar nu în machiaje ori efecte speciale grotesc/ înţepenitoare stă forţa acelor filme, ci mai ales în fantastica viziune subversivă a umanităţii care implodează, sabotată în primul rînd de incapacitatea indivizilor de a funcţiona ca grup social unit şi coerent; iar actorii (destui neprofesionişti) joacă mai bine decît în multe producţii hollywoodiene. Poţi să numeşti asta nihilism, dar ar fi reducţionist, mai ales luînd în considerare intuiţiile extraordinare - de la rolul principal dat unui actor de culoare într-o vreme cînd aşa ceva părea de neimaginat (accent menţinut şi în următoarele părţi ale seriei) la eroina puternică jucată de Gaylen Ross în Dawn, înainte de Sigourney Weaver în Alien ori ideea de a face supravieţuitorii epidemiei să se refugieze într-un mall într-un moment (1978) cînd aceste alienante paradisuri consumiste nu erau defel atît de răspîndite.
Cît priveşte dilema vitezei leşurilor ambulante, tot Romero a tranşat-o cel mai bine, spunînd că n-ai cum să alergi brambura cînd eşti în plin proces de putrefacţie; logică elementară, dublată de observaţia că toate variaţiunile hiper-kinetice din ultimii ani (28 Days/Weeks Later, Resident Evil, remake-ul la Dawn...) nu fac decît să îţi amintească una dintre cele mai înfricoşătoare trăsături ale monştrilor omului din Pittsburgh - sînt lenţi, n-au minte ori agilitate (precum cei vorbitori din şarja satiric/metalistă Return of the Living Dead, cu voiosul ei refren "Brains! Brains!"), dar nu obosesc şi au o singură idee: să te mănînce. Drept care, avînd în vedere că omul va fi, la un moment dat, epuizat şi se va opri din goană ori va comite vreo eroare, singura şansă pentru a nu li te alătura e să îţi zbori creierii; cu amendamentul că nu poţi ştii încotro va înclina în momentul critic instinctul de supravieţuire, fie şi în această involuată formă. La care trimit şi cîteva dintre cele mai obscure şi no-budget producţii (de gherilă) mai recente, singurele care i-au călcat într-o măsură pe urme lui Romero: intimistul I, Zombie: A Chronicle of Pain (Andrew Parkinson, 1988) ce urmăreşte, în dezacord total cu clişeele, degradarea şi exasperarea unui individ atins de nenorocirea în discuţie sau apocalipsa cu nenumărate conotaţii mistic/ fataliste prin care rătăceşte protagonista oarecare din Shatter Dead (Scooter McCrae), înconjurată de morţi vii non-canibali ce au abandonat lupta şi nu vor decît să îşi sporească rîndurile în aşteptarea unei divinităţi absente. Ceea ce ar putea fi morala subiacentă genului.
Repere
Night of the Living Dead, Romero, 1968
Un asediu magistral în care pericolul vine dinăuntru, de la confruntări absurde, slăbiciuni şi nevoia masculilor de a-şi aserta forţa, ceea ce duce uşor la o lectură feministă. Dawn of the Dead a plusat la capitolele grand guignol şi satiră, iar Day of the Dead ('84) a radiografiat neiertător meschinăria şi lipsa de solidaritate, idee dusă mai departe în Land of the Dead (2005).
The Living Dead at Manchester Morgue, Jorge Grau, 1974
Alegorie negativistă cu accente hippie, anti-sistem şi consumism, amară şi azi, centrată pe doi marginali în luptă vană şi dinainte pierdută cu toată lumea în încercarea de a opri dezastrul iminent cauzat, cum altfel, de o glorioasă invenţie tehnologică. Un bebeluş zombie e cireaşa de pe tort.
E tu vivrai nel terrore - L'aldilà aka The Beyond, Lucio Fulci, 1981
Plusînd pe gotic şi dinamitînd punk naraţiunea (şi logica) în favoarea unui haos apocaliptic febril şi al unei revărsări demente de violenţă, adiţie inclasabilă la gen ce te marchează mai ales printr-unul dintre cele mai hăituitor/poetice cadre finale.
Dellamorte Dellamore, Michele Soavi, 1994
Ironic, absurd, melancolic, articulat în jurul performanţei somnambulice a lui Rupert Everrett, paznic de cimitir de mică urbe ce preferă să împuşte în cap şi re-îngroape singur morţii reveniţi, decît să se încurce cu birocraţia. Şi care e, paradoxal, la fel de mort pe dinăuntru precum victimele sale.
Shaun of the Dead, Edgar Wright, 2004
Satiră şi omagiu (lui Romero, mai ales), comedie romantică, film de acţiune, buddy movie fermecător în care, în special dacă ai stat vreodată prin Anglia, te izbeşte impecabila portretizare a lumii insulare, practic neschimbată în anchilozare şi putrefacţie înainte şi după catastrofă.