Tragicul cu aură eroică a Simfoniei a 6-a de Gustav Mahler

Interpreţi şi dirijori de marcă, opusuri variate, unele mai rar cântate, un ansamblu vocal-simfonic - utilizat din plin în mai toate concertele - şi nu în ultimul rând, seri de neuitat pentru publicul meloman ce frecventează sala Ateneului Român, iată o imagine a stagiunii simfonice, care tocmai s-a încheiat.

În concertele din 26 şi 27 iunie 2008, s-a putut asculta Simfonia nr. 6, în la minor de Gustav Mahler, Orchestra simfonică a Filarmonicii George Enescu fiind dirijată de maestrul Cristian Mandeal.

Monumentala lucrare tragico-eroică a fost compusă pe malul Wörthersee, la Maiernigg între anii 1904 şi 1906. Muzica lui Mahler exaltă impulsul moral, psihic şi mistic. Crize interioare, apoteoze, transfigurare - sunt stările sufleteşti generatoare, iar discursul muzical pare o luptă, în care lamentaţia se metamorfozează uneori în isterie. Gustav Mahler a fost venerat sau detestat, dar nu iubit, pentru că fanatismul lui artistic înfricoşa. "Nevoia mea de a mă exprima prin muzică - prin simfonii - începe acolo unde se fac simţite percepţiile obscure, la poarta care duce spre "lumea de dincolo", lumea unde lucrurile nu mai sunt separabile prin acţiunea timpului şi a spaţiului" - scria în scrisoarea căre Max Marschalk, datată 26 martie 1896.

Devoţiunea faţă de natură, lupta cu destinul pe care-l recunoaşte şi resemnarea, sunt caracteristice Simfoniei nr. 6 în la minor. În cele patru părţi se confruntă idei muzicale cu profiluri contrare, expresia oscilând între deznădejde şi speranţă.

În viziunea dirijorală a lui Cristian Mandeal, debutul primei părţi, Allegro energico, ma non troppo, a declanşat o tensiune imensă prin ritmica obsedantă a partidei de violoncel. Aluziile de marş sunau precum loviturile de timpan, emisia provocată de biciuirea corzilor cu arcuşul, în zona talonului aveau acea pregnanţă a mişcării mecanice. Apoi, un coral liniştit s-a contrapus prin monotonia duratelor sale egale.

Totul părea să vibreze din adânc în atitudinea dirijorului. Cristian Mandeal are o severitate a expresiei faciale care îngheaţă şi în acelaşi timp contaminează. Podiumul dirijoral devine pentru artist o miniscenă centrată pe care păşeşte precaut, sare pur şi simplu, execută fandări ca un scrimeur. Maniera sa de a dirija determină sonorităţi dense. Fluiditatea pianissimo-urilor o sugerează prin mişcări fine din poignet. Încheierile filate ale unor acorduri prelungi ale suflătorilor sunt supravegheate în detaliu. Dinamica progresivă pare continuarea gestului degetelor mâinii sale de acaparare a eterului. De la reverie la nostalgie, schimbările au avut într-adevăr reversibilitate. Scherzo-ul, Wuchtig, a readus în trombă, prin violenţa armoniilor şi a orchestraţiei, încrâncenarea. Finalul, ca şi fiecare parte, a avut monumentalitatea unei întregi simfonii. Frumos realizate au fost solo-urile violoncelului.

Cât despre interpreţi, concentrarea energiei emoţionale a reuşit să inducă publicului dramatismul acestei lucrări simfonice ultraromantice de o frumuseţe inegalabilă a compozitorului austriac, care a fost contemporanul lui Franz Kafka şi a lui Sigmund Freud.