Recent, am petrecut cîteva zile - călduţe... - participînd la ceva ce se numeşte, cu un cuvînt englezesc (american, de fapt) prea comod spre a nu fi fost preluat ca atare în diverse limbi, casting. Pentru puţinele suflete candide care încă nu au aflat ce înseamnă asta, explic: atunci cînd se montează un spectacol şi regizorul nu are dinainte în cap o distribuţie fermă sau cînd îi rămîn roluri "neacoperite", producătorul spectacolului (teatru, festival, persoană particulară etc.) organizează un fel de concurs, "publicitat" din timp, unde se pot prezenta toţi actorii/actriţele care cred că au şanse, datorită experienţei, vîrstei, înfăţişării, "genului", pilelor sau doar norocului, să intre în acea distribuţie sau să primească acel rol. În faţa unei comisii (juriu, prezidiu ş.a.m.d.) alcătuite, în afară de regizor, din oameni care au, într-un fel sau altul, legătură cu spectacolul (scenograf, autor, "dramaturg", alţi actori), candidatul (a se nota relaţia etimologică a acestui substantiv cu mai sus utilizatul adjectiv desemnînd curăţenia, puritatea) îşi desfăşoară, pe loc, talentul şi talentele, abilităţile, forţa de convingere, farmecul personal.
La această defilare - care este şi nu este un concurs propriu-zis, pentru că participantul luptă în primul rînd cu rolul şi cu sine însuşi, cu propriile-i limite şi bariere interioare, şi abia apoi cu colegii de "întrecere" - pot lua parte, în funcţie de viziunea regizorului sau de politica instituţiei, exclusiv actorii deja angajaţi în trupă sau actori din toate teatrele, actori fără angajament, studenţi, ba chiar şi neprofesionişti, după modelul cinematografului, de unde a şi fost preluat atît termenul, cît şi procedeul. În jargon scenic, casting-ul se mai cheamă şi audiţie. De cînd cu flexibilizarea pieţei muncii - mai bine spus, de cînd absolvenţii nu mai primesc "repartiţie" la terminarea facultăţii şi de cînd s-au înmulţit liber-profesioniştii -, audiţiile au devenit, şi în teatrul românesc, o practică frecventă.
Am participat, aşadar - în sensul că am asistat -, la o audiţie organizată de un teatru bucureştean pentru completarea distribuţiei unui spectacol ce se anunţă, date fiind titlul piesei, numele regizorului şi ambiţiile directorului, o întîmplare de interes crescut; un "eveniment", cum se spune de obicei prin comunicatele de presă emise, cu înduioşător entuziasm, de PR-iştii din teatre, cu mult înainte ca spectacolele astfel botezate să prindă măcar un minim contur. Vizate erau două roluri principale şi trei roluri mai mici, dar deloc lipsite de importanţă - nici în text, nici în context, adică în concepţia mizanscenei. La obţinerea lor au rîvnit, în total, peste o sută cincizeci de actori şi actriţe. În marea majoritate, tineri şi foarte tineri; nu au lipsit însă nici cîteva prezenţe cu oarecare istoric pe una sau alta dintre scenele bucureştene. A fost, cantitativ, o desfăşurare impresionantă.
Pentru mine, experienţa este relativ insolită; pentru actori însă, din cîte îmi dau seama din discuţiile pe care le aud zilnic şi din felurite relatări, nu-i deloc un lucru neobişnuit - dimpotrivă - să se prezinte la astfel de selecţii: o fac în ritm cel puţin lunar, încercîndu-şi norocul şi în teatru, dar şi în film şi, mai ales, în televiziune, pentru a "prinde" cîte-o reclamă bănoasă. (Şi cînd o prind, lasă baltă, de dragul ei, şi film, şi teatru, şi tot - dar asta-i altă chestiune.) Deduc de-aici că ei se menţin permanent "în formă", ca să nu rateze nici o "oportunitate"; înţeleg, chiar, că şcolile au început să-i pregătească în acest sens, instruindu-i cum să-şi "gestioneze" cît mai eficient propriul corp şi propriul glas. Oare şi propriul creier?
Întrebarea aceasta a răsărit cu oarece brutalitate în propriul meu creier după ce prin faţa noastră s-a perindat un număr neaşteptat de mare de candidaţi ce păreau că sosiseră acolo doar pentru că nu aveau altceva mai bun de făcut. Din discuţii (audiţia a constat nu doar în debitarea unui text pregătit de-acasă, ci şi în mai mult sau mai puţin extinse "interviuri") a rezultat că majoritatea aspiranţilor/aspirantelor la roluri nu numai că nu prea aveau habar de piesă - subliniez, una dintre cele mai cunoscute şi mai jucate din dramaturgia universală -, dar nici despre personajul pe care ar fi urmat să-l încarneze ei înşişi ori ele însele - subliniez, personaje cu sens şi semnificaţie în conflict, şi cu destule replici -, despre acţiunile şi motivaţiile acestui personaj nu "deţineau" decît o idee extrem de vagă. Nu mai reiau aici şi acum povestea despre vocea neformată ori "neformatată" (ca să mă exprim în limbaj computeristic), despre rostirea needucată, necurăţată de feluritele reziduuri regionale sau sociale, despre mişcarea şi gestica nesupravegheate, despre relaţia neasumată cu partenerul ori cu obiectele. Mă întreb doar: e normal ca toţi aceşti tineri, în proporţie de 95% absolvenţi ori încă studenţi la şcoli superioare de teatru (universităţi, ce mai!), să nu fi fost învăţaţi că viitorul lor profesional depinde, în ziua de azi, de felul cum se prezintă la competiţii, de capacitatea de a-i convinge pe cei ce iau decizii măcar de interesul pentru, dacă nu de priceperea lor în "zona" unde se luptă să pătrundă? Mă întreb şi îmi şi răspund: nu, nu e normal.
Şi totul se opreşte aici.