Val... şcoală... generaţie... întâmplare fericită... De mai multă vreme ne chinuim să definim revirimentul cinematografului românesc de după anul 2000. Cu argumente şi chiar cu patimă. Nu numai noi, ci şi străinii care ne urmăresc cu interes (aşa cum s-a văzut la recentul colocviu internaţional de critică de film).
Pe vremea când mergeam la mare cu trenul, am călătorit în acelaşi compartiment cu o fetiţă care, de pe la Cernavodă, s-a postat la fereastă şi a început să scandeze obsesiv "Uite marea, nu e marea, nu vreau s-o văd!". Cam aşa facem acum şi noi, creatori şi comentatori deopotrivă, când încercăm să adunăm "filmele care au speriat vestul" sub o unică pălărie. Cu diferenţa că noi vrem să vedem cât mai multe producţii din această categorie (de fapt şi fetiţa cu pricina voia să vadă marea, iar litania ei nu era decât o formă de nerăbdare).
Oare n-ar fi mai bine să lăsăm treaba asta în seama istoricilor de film, care de la o mai mare distanţă în timp vor avea o perspectivă mai corectă? (Bineînţeles, dacă se va mai purta această meserie!) Iar noi să ne gândim la ziua de mâine, care cel puţin mie îmi induce o anume nelinişte. Cred că am măcar două motive de luat în seamă.
Unul e fragilitatea cinematografiei noastre dominată de aleatoriul unei producţii din care lipsesc filmele unor meşteşugari solizi, de valoare medie şi peste medie, acel pat de humus pe care cresc florile de expoziţie. Nicăieri în lume nu apar anual filme de top cu nemiluita, dar nici distanţa dintre ele şi restul producţiei nu este ca de la cer la pământ, obligând o gală precum Gopo să-şi împartă penibil premiile între două titluri.
Celălalt e viitorul genului "felie de viaţă în cheie minimalistă" care a făcut şi mai face furori în festivalurile lumii. Nu cred că el s-a născut doar din precaritate financiară, ci în primul rând din faptul regizorii de pe val declară sus şi tare că ei pot vorbi în imagini numai despre ceea ce ştiu din experienţă. Iar viaţa noastră aşa arată (sau cel puţin aşa a arătat până acum pentru majoritatea oamenilor): nespectaculoasă, repetitivă şi banală atunci când nu e de-a dreptul mizeră şi meschină. Aici se află principala capcană a acestui gen: nu orice bucată din acest tort fără frişcă poate genera un film dacă nu e trampată de o idee solidă, generoasă, interesantă. Dar din numeroasele scenarii pe care le-am citit în ultima vreme am impresia că autorii lor tind să se împartă în cei care stăpânesc meseria la perfecţie şi creează personaje, relaţii, replici de un realism impecabil, dar au idei tot mai rarefiate, şi cei care au idei, dar nu ştiu să le pună în pagină.
Oricum ar fi minimalismul nu ar trebui să facă prozeliţi la infinit acaparând întreaga producţie. În orice gen se poate naşte o capodoperă.
Deşi a declarat, chiar cu o anume agresivitate, de fiecare dată când a avut ocazia, nu cred că Nae Caranfil a făcut Restul e tăcere ca o replică la minimalişti. Mai ales că scenariul era croit de mult, încă de pe vremea când Puiu, Mungiu, Porumboiu & Co nici nu existau. Ca să nu mai vorbim că genul "felie de viaţă..." s-ar putea să nici nu i se potrivească. Meritul principal al filmului Restul e tăcere este că repune în discuţie ideea de film-spectacol făcut cu bani mulţi (dar se pare tot insuficienţi, ceea ce explică dar nu scuză episodul animat plasat tam-nesam la mijlocul acţiunii), figuraţie mare, costume şi recuzită de epocă etc. Nu mă număr printre admiratorii acestui film - dimpotrivă, am multe lucruri să-i reproşez -, dar nu despre asta e vorba acum. Ci despre faptul că într-o cinematografie normală diversificarea genurilor e absolut necesară.