Încheierea ciclului de studii este pentru studenţii actori din anul III al Academiei de Teatru, ca şi pentru absolvenţii altor facultăţi punctul care marchează debutul adevăratei vieţi profesionale. Numai că într-o măsură mult mai mare decât colegii lor de generaţie, actorii trebuie să-şi arate calităţile în acest moment, împreună cu ceilalţi, ei depind într-o măsură aproape decisivă de dorinţele şi capacităţile profesorilor îndrumători. În această fază a devenirii, calităţile lor nu sunt decât promisiuni şi de aici izvorăşte probabil şi ambiguitatea Galei Absolvenţilor: dorinţa de a vedea tineri actori formaţi, gata să ocupe locurile libere din distribuţiile colectivelor profesioniste e domolită de realitatea unor jocuri de-a teatrul, nu întotdeauna graţioase, alteori supărător de primitive.
Ar trebui să vedem tineri care rostesc limpede cuvintele limbii române şi interpretează nuanţat rolurile pe care le vor juca în ani ce vor urma; ar trebui să vedem tineri care se mişcă în spaţiul scenic conştienţi de încărcătura dramatică a gesturilor, ar trebui să sesizăm încărcătura emoţională, ei să transmită impulsurile personajelor, fie ele comice sau dramatice. Ar fi nerealist să le ceri unor tineri de-abia trecuţi de 20 de ani să poată construi complicata dinamică a personajelor cehoviene (Platonov), dar mi se pare realist să te aştepţi de la ei să lase ceva spaţiu şi pentru misterul ce le înconjoară. Dacă protagonistul (din ambele distribuţii) este un mitocan tot timpul mânios, e greu de înţeles - în limitele acestei convenţii - de ce toate personajele feminine se zbat să-i intre în graţii. Ca să fii un ratat trebuie să fi avut cândva unele calităţi, ori, aşa cum e descifrată piesa, nu mai e prezentă măcar amintirea unui posibil farmec.
În D'ale carnavalului - văzut tot în două distribuţii - realitatea spectacolului e şi mai tulburătoare. Un exemplu: nu Ipingescu îi citeşte ziarul lui Jupân Titircă, ci însuşi autorul articolului, Rică Venturiano, apărut la o tribună imaginară de unde e brutal şi constant tras în jos de un braţ anonim (să fie reacţiunea?). Hazul piere: Venturiano citeşte cursiv, Ipingescu nu-şi mai poate afişa aerul de superioritate, replicile curg în viteză, fără nici o semnificaţie comică. Dar de râs se râde: în spaţiul scenic se revarsă multă apă, din găleţi, lighene şi castroane, personajele alunecă, cad, se ridică şi turuie ceva ce a mai rămas din text şi hohotele potopesc sala. Se risipeşte multă energie, se aleargă, se tropăie, se sare, se ţipă, când toţi ţipă, unul urlă... Spectatorii entuziaşti erau în majoritate studenţi: bucuria cu care aplaudau orice gest vulgar şi orice vorbă în doi peri are de ce să dea de gândit. Se creează o dinamică vicioasă: actorii sunt vulgari, publicul se bucură, ca să-l bucure şi mai tare actorii sunt şi mai vulgari şi în cele din urmă toată lumea reacţionează solidar într-un grohăit.
Acolo unde profesorii s-au mărginit să dea un cadru plauzibil de spectacol şi să îndrume interpretarea, cum a fost în Bolnavul închipuit şi în Treapta a IX-a, absolvenţii au avut de câştigat. În Treapta a IX-a am văzut câteva actriţe capabile să transmită emoţii, ştiind să asigure treceri plauzibile de la o stare la alta, acţionând în cadrul unei convenţii scenice limpezi, ceea ce permite speranţe în legătură cu viitorul lor pe scenă. În Bolnavul închipuit, evoluţiile de grup alcătuiesc fondul din care se desprind performanţele individuale - atâtea câte sunt: tratarea ironică a personajelor, spiritul ludic sunt prezente, fără a silui naturaleţea interpreţilor.
Spre deosebire de ultimii ani ai comunismului, acum la Facultatea de Actorie sunt mulţi studenţi şi profesorii se plâng că în condiţiile în care durata învăţământului artistic s-a redus la trei ani nu mai e timp pentru lucrul individual, esenţial pentru însuşirea alfabetului acestei meserii. Dacă e aşa, puţinul timp alocat n-ar trebui risipit pentru satisfacerea viselor regizorale ale unor profesori-actori, altfel oameni foarte simpatici.