La ora când scriu rândurile de faţă, cum ziceau pe vremuri ziariştii, în Bucureşti au loc trei sau patru festivaluri (de tradiţii populare, de dans contemporan - şi nu-mi mai aduc aminte de ce, dar nu asta contează), care umblă să atragă lumea în câteva săli de spectacol, în câteva parcuri, plus în câteva alte "locaţii", şi, din câte văd la televizor şi aud prin târg, chiar reuşesc. Nu trebuie să uităm că, tot acum, este în toi sezonul examenelor, concursurilor etc., precum şi că s-a deschis, discret dar sesizabil, sezonul vacanţelor şi concediilor. Aşadar, oamenii, pe de o parte, stau cu mintea la treabă, iar pe de altă parte, fug cât îi ţine motorul din oraş - şi totuşi, festivalurile au public suficient. Este aici un răspuns limpede la prefăcuta sperietură a teatrelor că o "manifestare" amplasată în altă perioadă decât începutul toamnei sau sfârşitul primăverii ar rămâne de căruţă, adică fără vizitatori. Fireşte, contează şi cu ce sunt ei trataţi.
În lume, metropolele care se respectă (nemaivorbind de oraşele mai mici) au obiceiul să organizeze, prin intermediul a felurite entităţi administrative şi/sau culturale, cel puţin câte un festival de proporţii pe timpul verii, atât pentru a înviora atmosfera toropită de soarele nemilos, cât şi - mai ales - pentru a atrage turişti; prin urmare, bani. Printre acestea, festivalurile de teatru ocupă un loc privilegiat, mai întâi pentru că teatrul este (încă!) o distracţie agreată şi de "elite", şi de "publicul larg", iar apoi pentru că, în special în ultima vreme, sub pălăria Thaliei şi a Melpomenei încap o sumedenie de forme de spectacol, începând cu teatrul "propriu-zis", tradiţional, cum s-ar spune, continuând cu teatrul-dans şi sfârşind cu diversele specii de performance. Asta însemnând, bineînţeles, o garanţie că oferta se va bucura de o cerere pe măsură, ba chiar peste măsură. Şi nu mă gândesc neapărat la faimoasele festivaluri de la Avignon sau Edinburgh, ci la mai puţin celebrele, dar la fel de serioasele şi animatele festivaluri de la Viena (Wiener Festwochen) sau, mai aproape, de la Pécs (un soi de omolog al autohtonului Festival Naţional).
La noi, din punct de vedere teatral, vara e un interval (aproape) mort - "aproape" referindu-se la stagiunea prelungită a unor mici scene precum cea de la Act sau cea de la Green Hours. Desigur, instituţiile şi ai lor angajaţi trebuie să se odihnească, să se renoveze ş.a.m.d., pentru a fi proaspete şi vioaie, din nou, la toamnă. Ce se întâmplă însă cu legiunile tot mai numeroase de tineri actori şi regizori care se plâng că n-au unde lucra, pentru că nu le dă nimeni de lucru? De lucru, dacă vrei, îţi mai şi faci.