O expoziţie controversată - Freedom for Lazy People

Publicaţia românească, New York Magazin include în numărul 580 un articol semnat de John Gabrian Marinescu despre expoziţia Freedom for Lazy People pe care Institutul Cultural Român din New York (ICRNY) a vernisat-o pe 18 iunie 2008. Preluat de unele instanţe ale mass-media româneşti ca un subiect de scandal, articolul incriminator necesită câteva lămuriri din partea ICRNY.

Continuând politica sa curatorială de susţinere a artelor vizuale româneşti emergente, ICRNY a invitat la New York trei dintre cei mai activi şi mai provocatori street artişti români: IRLO, Omar şi Nuclear Fairy. Aceştia sunt cunoscuţi în România pentru lucrările lor de pe pereţii marilor oraşe, care pot fi însă întâlnite şi în spaţii precum librăriile Cărtureşti din Bucureşti şi Cluj, terasa Teatrului Naţional din Bucureşti, calcanul de pe strada Arthur Verona, skate park-ul din Herăstrău, clubul Amsterdam (fost Cina), Metroul Bucureşti, clubul Cuba din Piteşti, reşedinţe personale sau spaţii comerciale din întreaga ţară, dar şi în publicaţii precum ziarul Cotidianul, revista de creaţie contemporană Omagiu, revista Hardcomics, jurnalul ilustrat Aooleu, revista TimeOut Bucureşti.

Expoziţia Freedom for Lazy People a avut parte de susţinerea Wooster Collective, cel mai important site de street art din SUA, atrăgând un public numeros şi divers în Galeria Română. Printre aceştia, câţiva dintre membrii comunităţii din Murray Hill au ţinut să mulţumească ICRNY pentru energia pozitivă pe care această expoziţie o aduce cartierului lor, lucru confirmat şi în titlul unei relatări din prestigioasa revistă americană New York Magazine (a nu se confunda cu publicaţia românească menţionată mai sus): "Romanian Graffiti Artists Make Murray Hill Even More Fabulous".

Mai mult decât atât, cei trei au fost invitaţi de scenografa Marina Drăghici şi de regizorul-coregraf Bill T. Jones (laureat al Tony Award şi un nume de referinţă pe Broadway) să picteze sala teatrului 37 Arts, unde va avea loc, la începutul lunii august 2008, premiera spectacolului dedicat legendei muzicii africane, Fela Kuti.

Merită remarcat că este pentru prima oară când un institut cultural european organizează o expoziţie de street art în SUA (conform Sarei şi lui Marc Schiller, fondatorii Wooster Collective), şi că această formă de manifestare artistică este prin excelenţă reprezentativă pentru libertatea creaţiei.

Argumentele folosite de John Gabrian Marinescu pentru a discredita expoziţia organizată de Institutul Cultural Român din New York reiau teme de mult consumate în critica de artă şi care apar astăzi, prin anacronismul şi agresivitatea lor, pur şi simplu tendenţioase. Ne vedem datori, aşadar, să reluăm aceste teme şi să ne explicăm opţiunea.

John Gabrian Marinescu este revoltat mai întâi de câteva dintre desenele şi obiectele din expoziţie, pe care le consideră expresii ale "sexului şi ale actului împreunător în sine" (sic!). Or, sexualitatea este departe de a fi principala temă a expoziţiei. S-ar putea vorbi, mai degrabă, despre o exuberanţă a experienţei proxime pe care cei trei artişti o transpun instant, focalizând pe detalii semnificative, ca printr-un Polaroid organic. S-ar putea discuta despre reciclarea trăirii în cotidian, despre încărcarea ei alegorică prin "reprezentări religioase viu colorate, şerpi, păianjeni, animale-oameni, sloganuri şi simboluri", după cum observă Catrinel Bartolomeu în articolul citat mai sus.

Dar Marinescu alege să interpreteze ceea ce vede printr-o prismă infernală, ca şi când cele şapte păcate capitale şi-ar fi dat locul de întâlnire în Galeria Română din New York: "o păpuşă din cârpă, înfăţişând un tânăr de 14-15 ani, fără haine, cu organul genital vizibil", "un urangutan, cu chipul negru (probabil o aluzie la negrii Americii)", "o jucărie, un căluţ care în porţiunea dorsală, pe pulpa spate, are pusă o zvastică germană (să fie anti-semitism, adică ură faţă de poporul evreu măcelărit de hitlerişti?)". Sunt afirmaţii tendenţioase ce reprezintă acuzaţii făţişe de pedofilie, rasism şi antisemitism. Precizia identificării vârstei unei păpuşi şi viteza cu care morile de vânt devin monştri pentru domnul Marinescu ne-ar produce o stare de ilaritate, dacă astfel de aberaţii nu ar putea fi luate în serios de un public slab informat. În ceea ce priveşte monştrii, găsim mereu nou adagiul lui Goya din Capriciul 43.

Întâmplător, "oroarea erogenă" din Galeria Română are loc în aceeaşi perioadă în care la Brooklyn Museum se încheie expoziţia lui Takashi Murakami şi la Muzeul Guggenheim sunt expuse lucrările Louisei Bourgeois, ambii explorând intens corpul uman şi sexualitatea explicită, de la proiectile de spermă la păduri de falusuri. Atât frumuseţea, cât şi grotescul se află în ochiul privitorului.

În beţia sa naţionalistă în care multiculturalismul este o crimă, Marinescu se leagă, printr-un frumos argumentum ad hominem, de numele celor trei artişti, afirmând nici mai mult nici mai puţin decât că "nu sună a fi tradiţionale româneşti". Pentru cineva care îşi spune "John Gabrian", ne-am aştepta ca această chestiune să fie irelevantă. Însă în cursul zilei de azi am primit un telefon în care am fost anunţaţi că următorul editorial din New York Magazin se va concentra asupra etniei cetăţenilor români invitaţi în cadrul programelor ICRNY (cităm din Robert Horvath, interlocutorul nostru: "în 2008 nu aţi invitat decât evrei, maghiari şi alţi neromâni").

"Expoziţia NU ne face cinste nouă, românilor, şi nici artei sau culturii noastre. Cu atât mai mult, ea nu va contribui niciodată la schimbarea imaginii României în bine", afirmă cu emfază John Gabrian Marinescu. Nu cu mult timp în urmă, Corina Şuteu, directoarea ICRNY, primea de la Biroul Naţional de Turism al României pentru America de Nord următorul mesaj: "Dorim să vă semnalăm faptul că prezentarea în filmul Occident (r. Cristian Mungiu), pe care ICRNY îl promovează, a aspectelor cu privire la sărăcie, intoleranţă, gândire retrogradă, pesimismul tinerilor în legătură cu viitorul României nu serveşte la conturarea unei imagini pozitive pentru România şi implicit diminuează efectele eforturilor de stimulare a circulaţiei turistice din America de Nord către România".

Vom relua aici răspunsul Corinei Şuteu privind ce este şi ce nu este reprezentativ pentru cultura română: "Arta nu mai este azi în România un instrument de propagandă, iar valoarea artistică a unui film, a unei piese de teatru, a unei expoziţii nu mai rezidă, din fericire, în nevoia autorităţilor de a zugrăvi un prezent şi un viitor luminos. Dar oricât de importante ar fi victoriile artiştilor români care s-au rupt de tradiţia păşunistă şi oricât de multe discursuri se ţin despre ei, cu retorică goală şi cu pompă, artele româneşti vor fi obstrucţionate pentru încă multă vreme de mentalităţi contaminate, scăldate în utopii naţionaliste, profund antidemocratice şi obtuze."