Distanţe - De partea cealaltă / Auf der anderen Seite

În noul film al lui Fatih Akin, Auf der anderen Seite, o prostituată turcoaică din Bremen (Nursel Köse) moare, într-un mod stupid, tocmai cînd norocul ei promitea să se schimbe - ca urmare a întîlnirii cu un pensionar, turc şi el (Turcel Kurtiz), care o invitase să locuiască în casa lui. Fiul pensionarului (Baki Davrak), care e profesor de literatură, pleacă în Turcia ca s-o caute pe fiica prostituatei (şi s-o invite să-şi facă studiile în Germania, pe banii lui), neştiind că tînăra (Nurgül Yeşilçay), o activistă kurdă urmărită de poliţia turcă, e deja în Germania, cu un paşaport fals şi fără nici o posibilitate de a da de urma mamei ei (care-i spusese că lucrează într-un magazin de pantofi). Neavînd iniţial unde să stea, fata se învîrte pe lîngă universitate şi intră chiar la cursul lui, ca să doarmă două ore. Mai tîrziu, ea şi noua ei prietenă nemţoaică (Patrycia Ziolkowska) trec cu maşina pe lîngă un autobuz în care se află mama ei împreună cu profesorul. Atunci cînd tînăra rebelă e arestată şi - în pofida cererilor ei repetate de azil politic - predată autorităţilor turce, prietena ei o urmează la Istanbul, unde, printr-o altă coincidenţă, devine chiriaşa tînărului profesor, care, deşi nu mai speră s-o găsească pe fată, s-a hotărît să rămînă acolo. El şi prietena nemţoaică nu apucă să descopere ce-i leagă, căci se produce un alt accident stupid, soldat cu o moarte. Mama prietenei nemţoaice (legendara actriţă Hanna Schygulla) vine la Istanbul, călătorind în acelaşi avion cu tatăl profesorului; nici ei nu ştiu că de fapt sînt legaţi.

Deci filmul conţine două morţi de tip "cînd deodată îi căzu ceva în cap", plus un număr mare de coincidenţe de tip "eroul nostru nu ştia că la numai cîţiva paşi de el...". Oare nu e cam mult? Mai ales cele două accidente stupide: unul mai merge, dar două într-un singur film? Oare nu strivesc personajele (mă refer la celelalte personaje - la cele care supravieţuiesc), atrăgînd o atenţie (în cazul de faţă) nedorită asupra faptului că ele nu pot face nici o mişcare de capul lor, ci numai cu voia (în cazul de faţă) cam melodramatică a autorului? Şi toate coincidenţele alea nu-i dau oare filmului un aer supramodelat - un aer de făcătură? Îndoielile astea mi se par perfect legitime, dar asta nu mă împiedică să susţin că Fatih Akin a făcut un film minunat.

Ca şi filmul lui precedent, Gegen die Wand / Cu capul înainte (Ursul de Aur - Berlin 2004), De partea cealaltă e un fel de lung drum al nopţii către zi. În ambele filme e vorba despre nişte suflete zbuciumate care-şi găsesc în cele din urmă (pe căi extrem de întortocheate) vindecarea (nu neapărat definitivă). În ambele cazuri, asta presupune întoarcerea în Turcia, ceea ce nu înseamnă că Akin (care s-a născut acum 35 de ani în Germania, din părinţi turci) tratează exclusiv - şi nici măcar în primul rînd - despre dezrădăcinare: tînărul profesor - un turc care predă literatura germană într-o universitate germană - pare într-adevăr să sufere de asta (indiferent unde se află: odată ajuns la Istanbul, îşi ordonează noua viaţă în jurul unei librării germane), dar tînăra activistă kurdă şi mama prietenei ei nemţoaice se zbuciumă din alte motive ("Poate că pur şi simplu eşti genul de persoană căreia îi place să se bată", o diagnostichează cea de-a doua pe cea dintîi, deşi nici respectabila doamnă - care a mai trecut prin Turcia şi cu 30 de ani în urmă, în drum spre India - nu e atît de aşezată cum pare). Drumul din Germania în Turcia e, în ultimă instanţă, o metaforă pentru drumul spiritual pe care trebuie să-l străbată eroii lui Akin ca să-şi găsească pacea. Şi marea lui artă e arta de a evoca acest drum. Nu e niciodată un drum previzibil, cu marcaje clare, aşa cum este în filmele hollywoodiene cu eroi ce renasc spiritual. Dimpotrivă, drumurile eroilor lui Akin sînt atît de ocolite încît, în pofida ocazionalelor intersecţii care indică existenţa unui plan artistic, rareori întrezărim mîna autorului împingîndu-i de la spate. Şi chiar dacă cele două accidente mortale de-aici au un aer de făcătură, ele nu strivesc personajele rămase, ci, dimpotrivă, le lansează în direcţii neaşteptate, aparent neprogramate.

Nu ştim niciodată încotro ne duce un film de Fatih Akin (dacă am văzut Gegen die Wand, putem eventual să bănuim că Auf der anderen Seite ne duce şi el spre un fel de împăcare, dar nu putem anticipa forma pe care o va lua aceasta). Lucrurile se petrec extrem de repede în lumea lui (azi faci trotuarul, mîine te muţi în casa unui pensionar aparent cumsecade, poimîine ai şi murit) şi, odată ce-ai pornit în călătorie, nu poţi decît să te ţii bine şi, eventual, să te mai uiţi din cînd în cînd în urmă, minunîndu-te cît de mult te-ai îndepărtat de punctul de plecare.