Au avut deja premiera două spectacole, în audiţii găzduite de Hotel Ramada-Majestic: Victimele datoriei (30 iunie 2008), regizat de Cezarina Udrescu, şi Noul locatar (7 iulie 2008), montat de Mihai Lungeanu, cu distribuţii de prima mână. Pentru ambele spectacole, s-a folosit traducerea făcută de Vlad Russo şi Vlad Zografi. Cezarina Udrescu se află la al doilea contact cu acest text (scris în 1962), prima oară punându-l în scenă în 1995, la Teatrul "Luceafărul" din Iaşi, spectacolul fiind premiat atunci la "Reuniunea tinerilor regizori" cu premiul al II-lea. Montarea de faţă, fidelă literei textului, impresionează prin acurateţe, adecvare şi seriozitate. Denudarea şi scindarea eului ating limite nebănuite în procesul de căutare a lui "Mallot". În palimpsestul spectacolului se poate vedea arhitectura Comediei danteşti: coborârea "treaptă cu treaptă" a individului în infern, urcarea pe muntele purgatoriului şi senzaţia paradisiacă de plutire, dată de învăluirea într-o lumină primordială. Scena de teatru în teatru (ironia ionesciană este subliniată în spectacol) reprezintă poate singurul moment de echilibru, chiar dacă precar, al personajului Chubert (Marian Râlea). Căutarea, afişată scenic, se desfăşoară sub lupa necruţătoare a inspectorului principal (Marius Stănescu), secondat de d-na Chubert (Emilia Popescu). Cei doi nu sunt doar martorii acestei scene, ci ai întregii secţionări metafizice a eului lui Chubert, până la dedublarea/ scindarea finală.
Marian Râlea convinge prin jocul său conceput în cele două planuri: interior (psihic) şi exterior (fizic), alternând adesea ca într-un fel de inel al lui Moebius. Marius Stănescu interpretează aici un poliţist totalitar, cu metodă, excesiv în zelul său, lipsit de orice urmă de umanitate, victimizând la datorie. Ajunge la ascultător o voce teatrală foarte bună, distinctă şi distinsă, cu o capacitate extraordinară de limpezire şi accesibilizare a mesajului, conferind funcţiei poetice a limbajului o reprezentare specială. Actorul îmbogăţeşte un personaj malefic cu o conotaţie de basm: eroul negativ îl supune pe cel pozitiv unei succesiuni de obstacole, de forţare a limitelor în procesul de iniţiere pe care acesta trebuie să-l parcurgă, ajutându-l astfel să se descopere. Dar, spre deosebire de basm, unde personajul îşi consolidează personalitatea, aici el şi-o destructurează.
Complexitatea textului ionescian este surprinsă de Cezarina Udrescu într-o adaptare radiofonică de impact. În alte roluri: Mircea Rusu, Violeta Berbiuc. Regia de montaj: Radu Verdeş. Regia de studio: Violeta Berbiuc. Muzica originală şi regia muzicală: Stelică Muscalu. Regia tehnică: Iulian Iancu.
***
În spectacolul Noul locatar (1953), regizorul Mihai Lungeanu are deschiderea de a lăsa actorii să lucreze cum simt ei, iar rezultatul este un succes absolut: un text destinat unei reprezentări vizuale capătă valoare dramatică într-o reprezentare auditivă de performanţă. Apoi, o întreagă atmosferă a invaziei de obiecte în spaţiul privat al locuinţei omului modern este redată fonic prin contribuţia sunetelor şi a zgomotelor care se îmbină persuasiv.
Dialogul de început al noului locatar (Marcel Iureş) cu portăreasa (Sanda Toma, revenită după o lungă absenţă la teatrul radiofonic) se consumă într-o zonă familiară ascultătorului, cea cotidiană, şi degajă mult umor. Contrastul între vorbăria interminabilă (alcătuită din locuri comune şi seminţe de bârfă) a portăresei şi laconismul locatarului (unul dintre cele mai tăcute personaje ionesciene) este redat de cei doi actori cu toată măiestria.
Autoclaustrarea progresivă a noului locatar devine în spectacol mai mult decât în text o formă de ironie ascuţită la adresa omului modern, preocupat de acapararea volumetrică excesivă a spaţiului vital. Mobilele şi obiectele îşi manifestă revolta mută prin invazie, izolându-şi stăpânul până la nemişcare. Ele ocupă milităreşte şi spaţiul exterior, anulând prin puterea lor întreaga urbanitate, chiar întreaga ţară, prin blocare totală. Obiectele se substituie fiinţelor (pe care le strivesc, le anihilează) şi devin de fapt noii locatari ai noii lumi. Ce este dincolo de aceste obiecte care se constituie într-un imens obstacol naţional nu se ştie, iar locatarul refuză să afle.
Sufocarea nu este produsă aici nici de cercul iubirii (ca la Nichita Stănescu), nici de cel social-politic (ca la Sorescu sau Vişniec), ci de cercul propriei dorinţe. Negocierea spaţiului între locatar şi hamali constituie o ironie subtilă la adresa geometriei citadine (compartimentarea în unităţi din ce în ce mai mici). Omul din cerc, aşezat pe fotoliul său roz, este un însingurat la comanda sa şi sfârşeşte prin a renunţa la pălărie şi a accepta flori. O moarte construită teatral, panoramic? Sau doar un refuz al raţiunii, o opacitate faţă de un exterior aglomerat, zgomotos şi fără miez? Spectacolul şterge unele contururi logice şi îndeamnă la meditaţie în jurul multor chestiuni...
Hamalii (Ionuţ Kivu şi Florin Anton) care cară mobilele sunt depăşiţi de evenimente de la început, doar că sticluţa cu alcool edulcorează puţin realitatea. Autenticitatea celor două roluri ("domnu'" repetat de Florin Anton, fără corespondent în text, are un puternic efect expresiv) este realizată printr-un paraverbal de o cuceritoare simplitate. Ionuţ Kivu, colaborator constant al radioului (debut radiofonic, în 2002), cu o voce perfect radiogenică în diverse registre, dovedeşte încă o dată că stăpâneşte arta rostirii (lucru destul de rar la actorii tineri).
Povestitorul (Mihai Dinvale) are o funcţie expozitivă şi complementară dialogului, cu care şi interferează uneori. Adaptarea radiofonică a lui Mihai Lungeanu a supus textul original la un update al subtilităţii lingvistice şi stilistice de admirat.
Muzica (George Marcu) are o pondere mai mare decât în piesa anterioară şi este folosită aici ca un instrument ludic. Scenele de intrare a dulapului, a portretelor stămoşeşti sau a fotoliului roz beneficiază din plin de sprijinul muzical. De asemenea, demonstrarea calităţilor de solist de operă ale lui Marcel Iureş creează o secvenţă de tot hazul. La realizarea spectacolului au mai contribuit: Violeta Berbiuc (regia de studio), Dana Lupu (regia de montaj) şi Vasile Manta (regia tehnică).