Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Articole diverse

Piese de ieri şi de azi


Bucureştiul cultural, iulie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Loman în epoca low cost

S-a scris şi s-a sperat mult pe tema "visului american". Astăzi nu mai cred în teoria egalităţii de şanse şi a succesului pe reţetă americană nici cei care au reuşit cândva. Valorile morale ale unui timp istoric, cum a fost cel care a dus la apogeu mirajul Americii de după căutătorii de aur, au dispărut şi ele în "negura timpului". Onoare, familie, loialitate sunt termeni depăşiţi în jungla de azi a liberalismului şi afacerismului omniprezente.

Nu e întâmplător, deci, că o piesă ca Moartea unui comis-voiajor, care prevestea din 1949 acest eşec, să aibă ecou acum, după ce previziunea s-a confirmat. Realismul lui Arthur Miller a fost premonitor. Destinul lui Willy Loman, în traducere "om obişnuit" (low man), se regăseşete în degradarea standardelor americane cotidiene de la fast food la low cost. Ceea ce odinioară era, să zicem, o marcă a bogăţiei şi succesului american - ranchul şi magnaţii petrolului din Dallas - a rămas o amintire fără relevanţă pentru prezentul unei groaznice recesiuni provocate cine ştie dacă nu tot de mult prea încrezătorul vis american. Asta e şi drama comis-voiajorului din piesa lui Miller, mult prea încrezător în şansa mereu amânată a vieţii lui. Prăpastia dintre un mod de existenţă la limita supravieţuirii ("să treci o viaţă de 25 de ani de rate e o realizare!") şi amăgirile cu care se consolează Loman şi fiii săi nu era doar a momentului. Autorul ştie să facă din această problemă una general umană, atacând în subsidiar manipularea care sădeşte în om speranţe deşarte. Şi să-i contrapună forţa de rezistenţă a tradiţiei, care proclamă, prin simbolul familiei, valorile solidarităţii umane.

Poate n-am fi vibrat atât de profund la aceste idei (când mă gândesc ce vulgar socialiste sunau ele înainte), dacă spectacolul realizat de Felix Alexa la Teatrul Bulandra, cu o traducere înnoită, remarcabilă, a Ioanei Ieronim, n-ar fi atât de adevărat. Victor Rebengiuc şi jocul lui firesc, emanând atâta căldură (cenzura raţiunii ne face în ce-l priveşte de multe ori să presupunem că nu e capabil de lacrimă), sunt, fără îndoială, la originea acestui sentiment, dar şi armonia în iubire a întregii distribuţii. Mariana Mihuţ (Linda) ocroteşte cu instinct matern întreaga familie. Are o pace sufletească atât de adâncă, deşi e cea mai lucidă în privinţa dramei, încât ne asigură un confort psihic neaşteptat. Jocul reţinut, vorba calmă, mersul apăsat, privirea care mângâie conferă o aură umană întregului spectacol. Scenele de familie, în doi cu Victor Rebengiuc sau în patru alături de cei doi fii, ne fac să uităm de conflictul între generaţii, de dezamăgirea idealistului Biff, de superficialitatea suficientă a muieratecului Happy. În interpretarea lui Ştefan Pavlu (Biff), cu o încrâncenare bine disimulată, şi a lui Marius Chivu (Happy), cu bine cunoscutele-i duioşii ilare, avem replica unei generaţii pentru care lecţia de onoare a şomerului care se sinucide mai avea încă sens. De aceea familia Loman ne poate părea demodată. Încăpăţânarea în a-şi apăra mica fericire şi demnitate este poate desuetă, dar cu atât mai stenică din perspectiva cinismului care subminează astăzi aceste noţiuni.

Regizorul a găsit nu numai tonul just, transferând această piesă clasică a teatrului modern în postmodernism, dar şi formula de spectacol adecvată ambianţei sonore şi imagistice a zilelor noastre. A conceput un montaj dinamic al tablourilor, iar cu ajutorul scenografiei lui Mihai Păcurar i-a dat culoare şi ritm. Ca personaje de fundal, Dana Dogaru, jucând frenetic scena de la hotel, Claudiu Stănescu, tenebros în rolul dispărutului Ben, Dan Aştilean, un businessman tipic, Valentin Popescu, prietenul-barman şi cele câteva figurante din bar contribuie la extensia socială a acestei drame de familie. Loman însuşi, în interpretarea înfiorată de trăiri superioare a lui Victor Rebengiuc, trece dincolo de biografia măruntului comis voiajor, înspre o temă social-morală încă perenă - visul american!


Regina frumuseţii din Leenane

În 1998, când a tipărit culegerea de Teatru irlandez contemporan, Marian Popescu se întreba pe cine ar interesa? Între timp, lista autorilor irlandezi puşi în circulaţie în România s-a îmbogăţit cu piese de succes. S-a spus la un moment dat că explicaţia ar sta în identificarea unor similitudini de destin între cele două popoare, mai ales pe linia afirmării identităţii naţionale. Deşi nu sub acest steag au cucerit lumea irlandezi celebri ca Shaw, Joyce sau Beckett, argumentul poate fi valabil din perspectiva efortului de a se impune al culturilor mici în epoca globalizării.

Ar mai putea intra în discuţie şi o altă componentă a spiritului irlandez, dedusă din frustrări ancestrale, determinate nu doar de istorie, dar şi de geografia locurilor care a indus izolaţionismul. Fiindcă nu e uşor, cred, să supravieţuieşti în peisajele sterpe pe care le descriu scriitorii de pe aceste tărâmuri, cu rigorile unei religii care devitalizează, anihilând porniri umane fireşti, fără să devii depresiv.

Ceva din toate acestea găsim şi în piesele lui Martin Mc Donagh (Regina frumuseţii din Leenane este a doua care se joacă în România, după Infirmul din Inishman, care a beneficiat de două montări), un autor răspândit în lume ca reprezentant al noului gen de teatru irlandez numit "in your face" şi menit să arate imaginea sumbră a realităţii. În explicaţii colaterale, autorul extrapolează zicând că ar fi vorba de lume în general, dar piesa sa se inspiră firesc din realitatea înconjurătoare a autorului, unde anumite sentimente precum singurătatea, disperarea, spaime de tot felul sunt augmentate de mediul social şi cultural tradiţional. Cele patru personaje care îşi rumegă în faţa noastră zilele cu gândul ascuns al evadării, fie şi doar sufleteşti, sunt Maureen, o fată bătrână, care se usucă de dor de viaţă lângă o mamă decrepită, răutăcioasă şi posesivă, Pato Dooley, tânărul ei iubit, care alege soluţia emigrării, şi fratele acestuia Ray, care-i reprezintă pe cei ce se mulţumesc cu puţin. În traducerea lui Cristi Juncu şi regia Andreei Vulpe, la Teatrul "Toma Caragiu" din Ploieşti viaţa acestei comunităţi rurale, izolate are o fierbere explozivă. În ciuda tabieturilor aproape ridicole din care se compune existenţa lor, personajele dezvoltă în jur o aură de mister provocator, condus prin acţiune de autor spre dezvăluiri şocante. Există în acelaşi timp şi o ambiguitate fertilă a situaţiilor care întreţine surpriza, marcă de succes a talentatului scriitor irlandez. De aici, ieşirile exhibiţioniste ale fetei, din noaptea când se dă timidului Pato, sau tertipurile mamei, care-i ascunde cererea în căsătorie venită din depărtări, condamnând-o definiv la singurătate.

Interpretarea omogenă a cuartetului ales de regizoare face în acelaşi timp loc exprimării individualităţilor artistice, aşa încât Roxana Moravec (Maureen) interpretează cu forţa-i bine cunoscută amestecul de dramatism şi sarcasm prin care personajul se apără de căderile în depresie, Lucia Ştefănescu Niculescu compune cu grijă pentru detaliul realist portretul mamei, iar Ion Coman, printr-un delicat balet al sentimentelor, redă cu o discreţie seducătoare aspiraţiile de evadare ale lui Pato. Bogdan Farcas (Ray), jucând mai apăsat, creează momente groteşti bine-venite în ansamblul montării. Jucată în proximitatea publicului, aşezat alături de actori pe scenă, spectacolul are, prin soluţia scenografică inspirată a lui Dan Tiţa, o deschidere semnificativă. Un promontoriu înălţat peste scaunele spectatorilor, cu lumini studiate şi ploi artificiale, creează o perspectivă fantastică spaţiului. Animale legendare, unduiri ale peisajului şi aştri vicleni, proiectate pe suprafaţa acestuia, devin o prelungire spirituală inspirată a lumii concrete din prim-planul acţiunii. Spectacolul este emoţionant, poetic, adevărat şi ne transmite nu doar drama personajelor, dar şi umorul cu care autorul îşi dublează observaţiile. El ne atrage atenţia asupra unei regizoare de o discreţie demodată care realizează, iată, lucruri substanţiale - Andreea Vulpe. Am privit-o la premieră cum îşi urmărea spectacolul din banca spectatorului, cu bucurie, cu relaxare. O dovadă poate a faptului că teatrul include pentru ea mai întâi acest fel de satisfacţie.



 Toate articolele despre Articole diverse


0 comentarii

Spacer Spacer