În 1969, s-a scris necrologul unui gen care se încăpăţânează să supravieţuiască şi azi. Unii ar spune c-o duce chiar bine. Noi, de exemplu.
Cu aerul său crepuscular, cu miturile şi convenţiile întoarse pe dos, cu graniţa dintre cei buni, cei răi şi cei urâţi estompată până la confuzie, The Wild Bunch / Hoarda sălbatică ar fi trebuit să însemne sfârşitul unei epoci. Westernul însă pare la fel de indestructibil ca eroii săi de altădată - poţi să-l împuşti, poţi să-l spânzuri, poţi să-l dai jos din şa, dar el se va întoarce, cicatrizat şi hotărât. În ultimii ani, în afară de supereroii instalaţi în sala de cinema, cineaşti feluriţi şi-au încercat puterile cu singura emblemă cinematografică veritabilă a Americii - o spune şi Robert Duvall, nume legendar, care va reveni în acest articol.
După unii, relansarea westernului ar fi trebuit să înceapă, hăt, în 1990, cu Dances with Wolves, debutul regizoral şi oscarizat al lui Kevin Costner. Nici pomeneală. Clint Eastwood a avut grijă să scrie un nou epitaf (Unforgiven / Necruţătorul), deghizat într-un omagiu mentorilor Sergio Leone şi Don Siegel, iar capitolul părea încheiat definitiv. Au mai fost câteva încercări (rivalele Tombstone, 1993, şi Wyatt Earp, 1994) dar, în afara câtorva nostalgici, n-a aplaudat nimeni, ba din contră. Trecând peste poemul Dead Man sau subversivul Lone Star, peste eşecurile mai mult (All the Pretty Horses / Pasiune neîmblânzită) sau mai puţin (American Outlaws / Nelegiuiţii vestului sălbatic) dureroase, ajungem în 2003, când tot Costner a injectat ceva sânge proaspăt în vinele cam vlăguite ale vestului sălbatic, semnând, culmea, un western cât se poate de clasic. Open Range / Luptă în câmp deschis, unde Robert Duvall şi Costner însuşi se războiesc cu baroni haini, n-a avut succes la public, dar critica l-a remarcat - era şi greu să n-o facă. Doi ani mai târziu, un western cu acţiunea în zilele noastre rupea gura târgului la Cannes, de unde avea să plece cu premiul pentru scenariu şi cel pentru interpretare masculină. The Three Burials of Melquiades Estrada / Cele trei înmormântări ale lui Melquiades Estrada) însemna deopotrivă debutul oficial în regie al stimabilului Tommy Lee Jones (chiar dacă mai făcuse un film TV) şi o reverenţă poetică adusă lui Sam Peckinpah (cel care a regizat sus-menţionatul The Wild Bunch). Din nou publicul larg a lipsit de la rendez-vous (e drept că filmul e extrem de fragmentat, extrem de atmosferic, extrem de metaforic, extrem, ce mai), dar mai marii studiourilor nu mai puteau trece peste elogiile presei, aşa că cine a pariat că în următoarele luni vom tot vedea drumuri prăfuite şi pistolari taciturni acum şade pe plajă şi bea Mojito. La Cannes, eventual.
În 2006 lucrurile s-au precipitat. Australianul The Proposition, scris şi compus de Nick Cave, a ajuns în fine pe ecranele din vest (sic!) - iară norocoşii care l-au văzut şi-au revenit cu greu după această fabulă paroxistic/ picturală. Tot atunci un alt australian, Andrew Dominik, a început filmările pentru o epopee cu titlu de baladă (The Assassination of Jesse James by the Coward Robert Ford / Asasinarea lui Jesse James de către laşul Robert Ford), care, după multe amânări, a avut în fine premiera la Veneţia '07, unde Brad Pitt a primit premiul despre care toată lumea spune că l-ar fi meritat "laşul" Casey Affleck. Tot în 2007, James Mangold (Walk the Line) şi-a văzut visul cu ochii - un remake după clasicul 3:10 to Yuma (pe care îl vizitase deja, voalat, în subestimatul Cop Land, 1997), cu neo-zeelandezul Russell Crowe şi galezul Christian Bale în rolurile jucate altădată de Glenn Ford şi Van Heflin. Mai lung, mai forţat şi mult mai sângeros, remake-ul e înfiorător de mediocru, dar n-are a face - publicul a marşat, aşa că... va urma.
În fine, la Cannes, fraţii Coen au răzbunat recente eşecuri intolerabile cu No Country for Old Men, după o carte de Cormac McCarthy, iar la Emmy-uri, Walter Hill a dat lovitura cu miniseria Broken Trail în care fac legea Thomas Haden Church şi, după cum am promis, Robert Duvall. Dacă lăsăm niţel deoparte The Proposition (de la Nick Cave aş accepta şi o ecranizare după cartea de telefon), Broken Trail e singurul titlu legitim din tot ce-am înşirat aici - Hill e un regizor îndrăgostit de western, indiferent că-l imaginează la el acasă (The Long Riders, Geronimo: An American Legend / Geronimo: O poveste americană), într-un mediu urban (The Driver / Şoferul) sau sălbatic (Extreme Prejudice / Pedeapsa capitală, Southern Comfort / Jocul cu moartea), iar în momentul când acest regizor va reveni acolo unde îi e locul, adică la cinema, atunci voi da şi eu jos pistoalele din cui.