Iulia Blaga: Urmăreşti o reconstituire fidelă sau o interpretare a evenimentelor? Pui accent în mod egal pe luptători şi pe forţele de represiune?
Constantin Popescu: Nu vreau să interpretez nicicum. Filmul se bazează într-o măsură covârşitoare pe ceea ce am citit, adică pe realitate, să spunem. Vreau doar să prezint nişte întâmplări, nişte personaje. Fiecare trage ce concluzii crede de cuviinţă. Nu judec nimic şi pe nimeni. Au existat constante, este adevărat, dar şi multe variabile în toate întâmplările din acei ani, aşa că sunt nevoit să fiu echidistant şi să mă implic emoţional cât mai puţin. Unii dintre partizani, din diferite motive, au intrat în conflict cu oameni din satele de unde alţii îi aprovizionau. Multe dintre textele pe care le-am citit pluteau într-un soi de incertitudine subiectivă, lucru care m-a obligat la o mare atenţie cinematografică. Accentul însă rămâne pus pe luptători, cu toate că sunt prezente în film şi câteva figuri odioase ale represiunii.
I.B.: Cum trăiau luptătorii din munţi? Ce făceau toată ziua? Ce mâncau? Cum se îngrijeau dacă erau bolnavi? Ai urmărit ca tot ce se vede pe ecran să fie fidel realităţii? Până unde a mers această grijă?
C.P.: M-au interesat în mod special lucrurile astea. Imaginile pe care mi le închipui sunt descrise de supravieţuitori în memorialistică. Mare parte a timpului şi-o petreceau ascunşi în bordeie mai mult sau mai puţin improvizate. Mâncau ce le dădeau ciobanii şi îşi făceau depozite cu alimente - cartofi, ceapă, mălai, slănină, carne friptă, orez, grâu, porumb - în diferite locuri, săpate în pământ sau prin grote. Iarna se spălau la izvoarele de lângă bordeie, cu fereală pentru a nu lăsa urme. Vara era puţin mai uşor. Aveau cunoştinţe medicale, nu doar militare, aşa că aveau mai mereu la ei feşe, sulfamidă, aspirină; uneori, în cazuri fericite, aveau şi spirt. Ştiau să-şi facă atele şi să-şi îngrijească rănile, căci o viaţă de genul ăsta te învaţă multe. În restul timpului aveau de aflat informaţii despre mişcările de trupe ale armatei, despre trupele de Securitate.
A fost mobilizat, în anumite perioade, un număr impresionant de trupe împotriva lor, aşa că erau în permanentă mişcare. (În 1952 s-a înfiinţat în cadrul Ministerului de Interne un serviciu special care se ocupa de capturarea partizanilor, numit Serviciul Bande.) De asemenea, erau nevoiţi să păstreze legătura cu restul membrilor grupului, pentru că mai mereu, ca să acopere distanţe cât mai mari şi să nu rişte să fie prinşi toţi odată, se despărţeau în grupuri de patru sau cinci oameni. Aşa evitau mai bine ambuscadele şi posturile de pândă ale Securităţii.
I.B.: Dar au fost soldaţi care i-au ajutat.
C.P.: De multe ori soldaţii îi ajutau, indicându-le prin bilete pe copaci sau chiar ţipând, când treceau pe lângă ei, să ocolească anumite rute unde se aflau masate trupe. Solidaritatea tinerească a militarilor i-a scăpat, nu o dată, de la o moarte sigură.
Am încercat să folosesc costume care să se apropie cât mai mult de imaginea hainelor pe care le purtau partizanii. M-am folosit de cele câteva fotografii pe care şi le-au făcut, prin păduri, de-a lungul anilor, fotografii păstrate de unii supravieţuitori până azi. În câteva cazuri am putut folosi obiecte de îmbrăcăminte originale, păstrate de rudele unora dintre luptători, lucru care i-a impresionat enorm pe actori. (Altora nici nu le-am spus. N-am vrut să-i încarc emoţional şi mai mult.) Recuzita de joc este originală în proporţie de 95 la sută. Obiectele (lanterne, cuţite, binocluri, topoare, ochelari, bidoane, rucsacuri, bocanci, chibrituri, brichete, ţigări, săpunuri, ciocane, caiete, creioane, aparate de radio, farfurii şi căni de tablă, ceaune, linguri, furculiţe şi cuţite, armament - peste 50 de arme de epocă, majoritatea funcţionale), maşini, camioane, costume militare de iarnă şi de vară, corturi etc. reprezintă o parte a încercării de a reda cât mai fidel perioada anilor petrecuţi în munte.
I.B.: Pare un film scump.
C.P.: Nu ştiu exact bugetul filmului (n.red.- produs de Filmex cu sprijinul CNC). Oricum, nu e un film ieftin. Numai dacă socotesc cei peste 130 de actori şi cei peste 400 de figuranţi (membri ai regionalelor şi judeţenelor de Securitate, militari, jandarmi, miliţieni şi trupe de Securitate) sumele sunt destul de mari. În privinţa locaţiilor, în mare parte am încercat să filmăm în locurile unde au încercat să supravieţuiască partizanii, doar că acest lucru, din diferite motive, nu a fost întotdeauna posibil (din raţiuni de producţie, transport al actorilor, costume, recuzită, scenografie, logistică, din cauza inundaţiilor sau a vremii nefavorabile pe anumiţi versanţi).
I.B.: Ce le-ai spune celor care le reproşează luptătorilor din rezistenţă aderarea la mişcarea legionară? Va fi acest aspect prezent în film?
C.P.: Mi-e greu să răspund. Pe de-o parte pentru că nu toţi au fost legaţi de mişcarea legionară. Mulţi au fost apolitici, simpli ţărani; alţii au fost ţărănişti, manişti, liberali. E adevărat că mai mult de jumătate din cei implicaţi în rezistenţa armată au fost, într-un fel sau altul, legaţi de mişcarea legionară sau de frăţiile de cruce. Am hotărât să nu omit aspectul asta, dar vreau să fiu înţeles cum se cuvine.
Nu fac apologia nici unei mişcări. Mi s-a sugerat, în câteva discuţii, să încerc pe cât posibil să nu pomenesc aspectul ăsta. Iar mi s-a părut incorect. Nu pot face asta. E o parte a istoriei noastre, ne place sau nu. Dar nici n-am vrut să fac un film din perspectiva "cealaltă". Dacă pe vremea dictaturii comuniste se făceau filme în care comuniştii erau nişte eroi şi partizanii nişte bandiţi, să se facă azi filme despre eroii partizani şi despre brutele comuniste? Punctul ăsta de vedere e oarecum simplist.
Poveştile sunt mult mai complicate şi pe undeva controversate. M-au atras la oamenii ăştia latura lor omenească, faptul că n-au fost şi nu s-au considerat eroi mitologici, supraoameni, ci doar nişte oameni obişnuiţi puşi în faţa unor hotărâri dificile. Nişte oameni cu slăbiciuni şi tare, eşecuri ori decizii greşite, oameni care au ucis nu numai în luptă, ci uneori şi supuşi impulsurilor. Nişte oameni ca noi toţi, la urma urmelor.
Dar m-a interesat transformarea lor din momentul deciziei de a fugi şi de a se ascunde în munţi - foarte mulţi fiind nişte tineri naivi şi înflăcăraţi. Alienarea, nebunia singurătăţii, fuga nebună ani de-a rândul, faptul că erau nevoiţi să se ascundă ca nişte animale în scorburi şi adăposturi săpate în pământ. Asta m-a interesat să povestesc, în primul rând.
I.B.: E adevărat că vrei să transformi în muzeu casa familiei Arnăuţoiu din Câmpulung Muscel? Cum arată ea acum? O să filmezi acolo?
C.P.: Casa e într-o stare deplorabilă. Părăsită. O parte mai e încă în picioare. Vechiul sediu al miliţiei e azi sediul poliţiei, într-una din părţile fostei case a familiei Arnăuţoiu. Problema este că în Nucşoara, toată povestea Arnăuţoilor încă e privită de unii cu ostilitate. Sunt la mijloc orgolii rănite, mici invidii omeneşti. Urmaşii familiei ar vrea să recupereze pământul confiscat de comunişti şi care a fost împărţit sătenilor, iar unii dintre aceştia nu vor să înapoieze nimic din pricina necazurilor pe care le-au îndurat de-a lungul timpului din partea autorităţilor comuniste doar pentru că erau vecini sau consăteni cu Arnăuţoii....
De filmat, voi filma acolo, nu numai pentru că mi se pare necesar să încerc să mă apropii cât de mult de povestea lor, dar şi pentru că Nucşoara e, din multe puncte de vedere, aproape neschimbată de 50 de ani. Uliţele, cu câteva excepţii, nu sunt asfaltate, casele sunt micuţe şi amărâte, oamenii nu sunt foarte avuţi prin acele părţi.
I.B.: Ce te-ar fi interesat să afli de la Ion Gavrilă Ogoranu? Ştiu că ţi-a promis în 2006, înainte de a se interna în spital, că o să vă întâlniţi, dar a murit două săptămâni mai târziu.
C.P.: Mi-ar fi plăcut să ştiu dacă a crezut până la capăt. Dacă a cedat pe dinăuntru vreodată. La ce se gândea în nopţile lungi de iarnă. Cum s-a simţit ştiind că nu-şi va mai vedea, poate, niciodată femeia iubită, familia. Când i-a fost cel mai teamă, cu toate că nu arăta niciodată asta...
I.B.: Ce imagine îţi vine acum în minte cu Elisabeta Rizea?
C.P.: Momentul în care soţul ei plânge, la marginea unei păduri, după ce şi-a ascuns hainele pline de sânge, ca ea să nu vadă cât de rău îl băteau la postul de miliţie. Plânge pentru că nu mai poate, iar ea îl consolează, dar încearcă printre lacrimi să-i explice că trebuie să se ducă înapoi la miliţie. (Gheorghe Rizea era bătut în fiecare zi, la oră fixă, cerându-i-se de către miliţienii din sat să furnizeze informaţii despre grupul Arnăuţoiu.) Elisabeta îi dă nişte ţuică să bea, adusă de fiica lor, pentru a-i face curaj, îmbărbătându-l, dar explicându-i ferm că trebuie să se ducă să mănânce bătaie. Ea şi fata vor fi arestate dacă el fuge în munţi, şi n-o să mai aibă cine să le ducă haine şi mâncare celor din grupul Arnăuţoiu, "băieţilor", cum le spunea ea. Amândoi ispăşiseră deja, când se întâmpla acest moment, câte şase ani de închisoare. Mi se pare impresionant.