Fire de nisip - Auf der anderen Seite

Născut la Hamburg din părinţi de origine turcă, Fatih Akin nu conteneşte să vorbească în filmele sale despre întîlnirea dintre două lumi - Turcia şi Germania -, plasîndu-şi personajele în situaţii care sondează toleranţa şi adaptarea, dezrădăcinarea şi diferenţele. "Eu sînt german şi ţin o librărie cu volume în limba germană în Turcia, tu eşti profesor turc şi stai în Germania, ar fi interesant să-mi preiei afacerea, mai ales că mi-e foarte dor de ţară", sună la un moment dat dialogul semnificativ dintre două personaje ale acestui De partea cealaltă / Auf der anderen Seite, cîştigător al premiului pentru cel mai bun scenariu la Cannes în 2007, al European Film Award (tot pentru scenariu) şi a încă 16 premii internaţionale.

Fără să fie la fel de intens şi perfect articulat precum Gegen die Wand, cu care regizorul a cîştigat în 2004 Ursul de aur şi premiul FIPRESCI la Berlin, European Film Award pentru cel mai bun film şi alte numeroase premii, filmul de faţă vorbeşte, cu tandreţe şi compasiune, despre cîţiva oameni aruncaţi de destin în drame existenţiale, pierdere şi neputinţă. Două mame şi două fiice extrem de diferite ca mentalitate, educaţie şi temperament, un tată şi un fiu care îşi intersectează drumul cu tragedia lor formează nucleul acestei poveşti inegale şi pe alocuri destul de liniar schiţate, dar care are un farmec aparte conferit de umanitatea şi slăbiciunile personajelor. Călătoria unui tînăr profesor turc din Germania plecat în Turcia în căutarea fiicei necunoscute a unei femei pe care a întîlnit-o întîmplător este pretextul regizorului pentru a surprinde, încă o dată, diferenţele, dar şi osmoza a două lumi aflate într-o dinamică permanentă, în care oamenii îşi caută rădăcinile pierdute, sensul şi echilibrul interior. Deseori, Akin se concentrează pe spectacolul interior al zbuciumului eroilor săi, pe motivaţiile şi impulsurile lor, dar mai ales pe imposibilitatea întîlnirilor dintre ei, tocmai cînd spectatorul se aşteaptă ca, în sfîrşit, firele să se lege într-un deznodămînt clasic. Tocmai ocolirea soluţiilor clişeu conferă credibilitate acestor trasee zbuciumate, cu toate interogaţiile şi problemele lor. Ezitările personajelor, opririle şi nostalgiile lor suplinesc voita dezordine narativă, sporind efectul de contemplaţie şi îndreptînd atenţia spre legătura dintre tată şi fiu, mame şi fiice, aflată în centrul emoţional al filmului. Ayten, Yeter, Nejat, Ali, Susanne şi Charlotte sînt prinşi în vîltoarea unor întîmplări dramatice şi aparent fără ieşire, iar efortul lor de-a înota contra curentului este ceea ce scoate filmul din banal, ataşîndu-ne de personajele sale.

Construit din vizitări fugare ale peisajelor şi locurilor nenumărate pe care le străbat, grăbit, personajele, din dialoguri amare şi o continuă febră a căutării, a căutării celor iubiţi şi a căutării de sine, filmul cîştigă foarte mult prin prezenţele sale actoriceşti. Hanna Schygulla, muza lui Fassbinder şi una dintre cele mai fascinante actriţe europene ale anilor '70-'80, care a jucat în extraordinarele Lili Marleen, Berlin Alexanderplatz ori Die Ehe der Maria Braun, dacă amintim doar cîteva titluri ale bogatei sale filmografii, îşi transformă personajul secundar, o mamă rănită de tribulaţiile naivei şi entuziastei sale fiice, într-o prezenţă magnetică. Alături de ea, Nurgül Yesilçay, Baki Davrak, Tuncel Kurtiz, Patrycia Ziolkowska, Nursel Köse reuşesc cîteva portrete pline de umanitate şi căldură, care nu te mai pot lăsa indiferent la derularea genericului final...