Jurnal estival - Scoop & Wanted & Cassandra's Dream

Printre fantomele lui Goya şi problemele turcilor lui Fatih Akin simţeam din ce în ce mai prezent un junghi în piept şi nu voiam să cred că e de la ploaia care m-a dezmierdat vreo 5 ore la Metallica sau de la ploaia care m-a alergat cîteva zile mai tîrziu prin Bucegi; pe lîngă asta, ca să răzbat mai bine căldura amiezilor recente, m-am gîndit că ar fi cazul să mă refugiez în vreun cinema răcoros şi să mai văd şi eu vreo comedie.

Rareori mă îndrept spre un film de acest gen, fiindcă, fără să fiu morocănos ori ipohondru, s-a întîmplat atît de rar să rîd la vreuna din comediile care atacă marele ecran de la noi, sau măcar să ies din sală bine-dispus, încît am ales glumele prietenilor înaintea multor proiecţii din această zonă. De altfel, de cele mai multe ori, după istoriile care l-au adus pe Mr. Bean în sala de cinema, sau în cazul unor filme precum How to Lose a Guy in Ten Days ori Scary Movie (etc.), ca să vedeţi care sînt dezamăgirile mele de gen din ultimii ani, singura distracţie se putea naşte numai din discutarea prostiei acestor filme.

În timpul ăsta, Simpsonii au salvat onoarea marilor ecrane, dar ei vin cu o întreagă istorie pozitivă dinspre televizuine. Pînă la urmă doar pe Borat l-am găsit interesant, însă şi pe acesta mai mult prin prisma mizei proiectului, decît prin ceea ce înfăţişa ca umor. Cît îl priveşte pe Jim Carrey, scălîmbăielile lui au avut întotdeauna un efect invers asupra mea. Pînă una-alta, (ca să vedeţi ce şmecher sînt) comedia mea preferată rămîne Monty Python and the Holy Grail (şi din aceeaşi serie îmi place mult Life of Brian). După atîta auto-afectare mi-e un pic ruşine şi, cum nu aş vrea să nu citiţi povestea pînă la capăt, nu mai amîn prezentarea itinerarului meu comic!

Scoop. Pe acesta l-am văzut mai demult. Atunci încă nu bănuiam că va sosi ziua în care voi fi nevoit să împart acelaşi piept cu un junghi şi, pe de altă parte, nici filmul nu mi-a atras atenţia suficient de mult încît să simt nevoia să îl privesc pe-ndelete, într-un text numai al lui. Şi cum e posibil să îl mai puteţi vedea pe undeva, am zis că merge servit aici drept introducere. Per total filmul nu a fost chiar catastrofă. Am mai zîmbit pe ici pe colo, una dintre idei şi îngemănarea real-fantastic legată de această idee, mi s-au părut interesante - mă refer la modalitatea în care ziaristul Joe Strombel fentează moartea cîteva minute pentru a transmite marea ştire (obiectul de lucru din titlu) primei persoane căreia-i va ieşi în cale. Destinul domnului Woody Allen din film, unde apare în rolul unui magician aflat la finele carierei şi la capătul inspiraţiei, Sid Waterman sau Splendini - după numele de scenă -, face ca spiritul jurnalistului să revină în lume tocmai în timpul unui dematerializări pe care o "suferă" într-un spectacol domnişoara Sondra Pransky (Scarlett Johansson). Strombel apare fetei şi îi spune că, pentru a nu-i fi compromisă cariera politică, tînărul şi elegantul Peter Lyman (Hugh Jackman), celebru fiu al aristocraţiei britanice, şi-a otrăvit secretara pentru că aceasta deţinea informaţii degradante despre el. Strombel avea detaliile tocmai de la victimă, care-i era tovarăşă de drum în luntrea lui Caron. Vestea pică la fix, Sondra tocmai avea nevoie de o ştire bombă pentru a face o lucrare şcolară, aşa că plănuieşte o anchetă. Cu toate că e ditamai gîsculiţa, Sondra reuşeşte să îl cucerească pe Peter şi începe să descîlcie firul vieţii acestuia. Acum, o parte din merite le are domnul magician. El i-a fost alături tinerei în demersurile prin care l-a subjugat pe Peter. Însă, în acelaşi timp, a cam furat tot hazul filmului şi nu a pus nimic în loc. Pe cît îi reuşeşte lui Scarlett rolul de prostuţă, sau lui Jackman cel de june prim, pe atît e de enervant Woody Allen în partitura magicianului: tot trage el să bată spre condiţia autorului decăzut (vezi şi transbordarea USA-UK), cu mină uşor decrepită, uşor ruginit, speriat de lume, în pragul mizantropiei, însă nu reuşeşte decît să irite. Pînă la urmă, printr-un exerciţiu mintal, dacă reuşiţi să îl ştergeţi pe Allen din film, dimensiunea Johansson-Jackman a Scoop-ului vă poate gîdila privirea.

Wanted (el însuşi născut din comicsuri ale anilor 2000) tre' să fie o nouă specie de film, unul post-post-Matrix. Erupţiile cotidiene de super-eroi caramelizaţi după reţetele comics-urilor Marvel, sau după tot felul de romane ce reiterează modelul fantastic tolkian, prin dragostea manifestă faţă de tehnologiile capabile să genereze imagini care mimează excelent realitatea, dar şi prin faptul că păstrează o minimă doză de dialog cu ceva (fie o critică a libertăţii de cunoaştere şi a disimulărilor totalitare - în The Golden Compass, fie o înfăţişare a capacităţii über-umane de a urma calea dragostei - în Stardust, fie şi o luptă între bine şi rău redusă la un schematism primar - care poate fi detestabil, dar care poate fi şi nostim şi înţelept, dacă am coborî garda - în Lord of the Rings ori Transformers, ori chiar în Beowulf), toate acestea clădesc o epocă post-Matrix. Matrix a destupat apetitul spectatorului pentru tot felul de scheme grafice dezvoltate pe computer şi ambalate de cinematografie în straiele unei realităţi posibile, dar şi-a asumat, în acelaşi timp, şi un discurs împotriva actului cinematografic propriu-zis, împotriva maşinăriei creatoare de iluzii (printr-una şi-a definitivat caracterul blockbuster, prin cealaltă şi-a înnobilat menirea - oferă piste interesante spre analiză): oamenii prinşi în incubatoare, transformaţi în baterii, arată precum spectatorii aflaţi la cinema - toţi primesc nişte imagini care le creează iluzia realităţii, cu precizarea că cei din cinema se cred liberi, măcar prin faptul că ei aleg filmul. Cine naiba şi-ar dori aşa ceva, să trăiască o cinematografie perfectă?

Ei bine, epoca post-post-Matrix reţine doar tehnicile şi tehnologiile capabile să prezinte orice gogomănie drept realitate (iluzorie, e drept, tributară cinematografiei ca lume posibilă), pe care le fetişizează. Wanted e expresia perfectă a acestei epoci. Filmul ăsta nu are nimic. Nu conţine absolut nimic, nu îmbogăţeşte cu nimic, pînă la urmă nu spune absolut nimic. Aduce, în schimb, un arsenal de efecte speciale care nu fac decît să se sublinieze pe ele însele. Te invită să le iei ca atare şi să te distrezi, dacă poţi. Ba la văzul puştilor care ochesc şi după colţ, ba la văzul maşinilor care fac tumbe mai ceva ca mingile în piciorul lui Zidane, ba la văzul dinţilor care zboară din gura colegului nesuferit în urma unei lovituri cu o tastatură. Filmele astea au un aspect interesant, totuşi, sînt atît de nesolicitante încît îţi adorm raţiunea - că, altfel, din cauza sunetului nu te pot adormi de-a binelea - şi îţi intră sub piele de te trezeşti uneori spunînd: "Mamă, ce fază, cool!" Iar la final, străinul din tine poate recunoaşte că s-a şi distrat. Expresii mai perverse ale acestui tip de cinema sînt - într-o mai mare măsură - 300 sau Ratatouille (despre care am vorbit la timpul potrivit), ori - într-o mai mică măsură - Hulk (despre care am vorbit de curînd). Măsura mai mare se reflectă în inegalabila aplecare a filmelor respective spre o anumită politică/putere, ale cărei idei le vehiculează cu voioşie, pe cînd măsura mai mică priveşte gesturile prin care o problemă, ceva negativ, se transformă într-o valoare, în urma intervenţiei cinematografice în problema respectivă.

Cassandra's Dream mi-a plăcut, dar nu prea a fost comedie...

Cassandra's Dream e o barcă. La bordul ei Woody Allen nu a urcat ca actor. Asta a fost bine! În rest, lucrurile sînt împărţite. Cam ca în drama lui Raskolnikov din romanul lui Dostoievski. În istoria gîndită de Allen, dualitatea lui Raskolnikov e prezentă fizic pe ecran, prin fraţii Ian (Ewan McGregor) şi Terry (Colin Farrell). În loc de babe, trebuie omorît Martin Burns, un partener de afaceri a cărui depoziţie îl putea trimite ani buni la închisoare pe unchiul lor, prosperul om de afaceri Howard (Tom Wilkinson). Sonia dostoievskiană, deşi prezentă în film (cu numele de Kate), nu va avea un rol decisiv în povestea de pe ecran. Picioarele ei nu au fost atît de atractive încît Raskolnikov-ul de aici să le îmbrăţişeze gîndindu-se la viitor. Moartea i-a părut mai captivantă, aşa că, sub formă de accident, a venit la fix. Dincolo de nevoia unchiului, pentru Ian şi Terry crima a fost o necesitate ce ţinea de incapacitatea lor de a scăpa de o datorie pe care Terry o făcuse la o partidă de poker. La asta se adaugă promisiunea de căpătuială pe care unchiul le-o dăduse în alb (cu multe zerouri, adică).

Filmul poate fi privit şi sub altă lupă morală. Ca exerciţiu în care Woody Allen priveşte spre unul dintre elementele primordiale ale societăţii capitaliste - omul de afaceri, potentul financiar -, pe de o parte, şi, pe de altă parte, spre cel care e copleşit de promisiunile visului american (în cazul nostru nevoia de succes şi, mai ales, de a poseda bunul său esenţial - banul; căci desfătarea iubitei vine de la sine, odată prinsă esenţa succesului). Prima parte a lui Cassandra's Dream construieşte şi cucereşte prin relatarea ultra-fermecătoare a minunăţiilor pe care succesul le poate deschide. Partea a doua, cu plănuirea, săvîrşirea crimei şi urmările ei, e o călătorie spre partea întunecată a lumii respective, o călătorie în spatele neoanelor publicitare care invită societatea la zbatere întru dobîndirea lumii visate.

Iar partea cea mai interesantă a filmului e tocmai morala! Dacă lumea e cu adevărat o junglă în care omul îl devorează pe om pentru o poziţie mai bună, scrupulele sînt o povară inutilă. Dacă tu nu te acuzi, nimeni altcineva nu o va face. Aşa că e mai bine să te desparţi de conştiinţă devreme!