Lecţii - Anonimul 2008 (I)

Vineri după-masă eram în Sfîntu Gheorghe. Voiam tare mult să îmi iau cîteva zile de răgaz înainte de începerea festivalului, să apuc să mă scald în mare după pofta inimii mele de răţoi (de iubitor de apă, adică) şi să văd cum arată satul în afara festivalului. Anul trecut am fost extrem de încîntat de ceea ce am găsit aici dincolo de festival - plajă aproape goală şi curată, nisip atît de fin încît ai fi crezut că eşti într-o staţiune tunisiană, o mare fără alge ori alte impedimente în calea bunei îmbăieri; apoi mai e şi fundul mării, acoperit în totalitate cu nisip, ori călătoria cu vaporul din Tulcea pînă în sat, adevărate delectări.

Primul semn că faţă de anul trecut lucrurile s-au schimbat a fost transformarea în discotecă a fostei săli de biliard şi tenis de masă din campingul "Delfinul". Lipsa discotecii şi, în genere, a ceea ce am putea numi "distracţii convenţionale" în staţiunile din sudul litoralului, cred că tăia serios pofta unor turişti de a veni înspre Sfîntu Gheorghe. Şi chiar dacă aici viaţa nu e chiar ieftină - în alimentare preţurile sînt cu adevărat piperate (aproape duble faţă de magazinele obişnuite din orice oraş), iar în localul campingului (singurul restaurant accesibil marelui public) porţiile îţi scot ceva bani din buzunar şi par ciuntite serios (nimeni nu cîntăreşte nimic şi nici turistul nu poate testa onestitatea ofertantului dacă nu are inspiraţia de-a aduce un cîntar de acasă) -, e un cost pe care izolarea satului îl merită, în măsura în care menţine decenţa şi bunul simţ şi în măsura în care alungă ceea ce contravine acestor principii. Anul trecut mă bucuram că mai poate fi găsită o astfel de oază estivală în Romînia (una montană e Masivul Retezat), dar simţeam, în acelaşi timp, că e trist să constaţi că ceea ce poate da valoare unei vacanţe (decenţa, bunul simţ, liniştea, natura) trebuie legate la noi de izolare. Nu vreau să las impresia că sînt foarte posomorît, însă nu mi-am revenit uşor după ce am dat bot în bot cu o discotecă, apoi cu ceva ATV-uri, după ce am început să mă împiedic de mucuri de ţigară prin nisip, de multe înjurături clamate în tîrg şi, inevitabil, de manele. Acestea din urmă încă păşesc timid prin sat, sper că anticorpii sînt puternici şi interesantul trup al zonei nu va ceda tentaţiei mercantile definitiv.

Festivalul Anonimul 2008 a debutat luni seară. Programul din acest an e destul de lejer dacă vrei să urmăreşti doar o anumită secţiune competiţională. Şi lungmetrajele şi scurtmetrajele rulează în acelaşi interval în timpul zilei, iar cum orarul proiecţiilor nocturne e dificil (scurtmetrajele sînt proiectate în camping după miezul nopţii, iar lungmetrajele, chiar dacă unele încep în jurul orelor 22, sînt greu de urmărit din cauza gălăgiei pe care publicul o creează), rămîne să te dedici unora sau altora. Eu am ales să văd în principal filmele de lungmetraj şi să vorbesc despre scurte în măsura în care apuc să le văd şi în măsura în care acestea spun ceva interesant. În ceea ce priveşte lungmetrajele, sînt doar şapte filme în concursul din acest an, faţă de nouă, cîte au fost în 2007. Ediţia din acest an, a cincea, are un nou selecţioner, Ludmila Cvikova. În afara lui Carlos Reygadas, pe care-l ştiam mai din timp (prin Japon şi Battle in the Sky), şi în afara lui Radu Muntean, Anonimul din acest an lasă loc unor posibile surprize...

Primul film din programul festivalului a fost The Wave (Die Welle, în original), un film german al cărui autor este Dennis Gansel. Filmul reconstruieşte fictiv, după cartea scrisă de Todd Strasser, o poveste reală, experimentul The Third Wave, pus la cale de profesorul de istorie Ron Jones la Colegiul Cubberley din Palo Alto, California (din acest punct de vedere, The Wave se apropie de filmul lui Oliver Hirschbiegel, The Experiment, care porneşte de la experimentul realizat de Philip Zimbardo la Universitatea Stanford, cel în care studenţi voluntari au fost împărţiţi în gardieni şi prizonieri, pentru a fi observate efectele psihologice pe care le nasc în subiecţi cele două roluri).

Într-un curs opţional, profesorul Rainer Wegner (personajul din The Wave) alege o metodă mai puţin convenţională prin care să demonstreze elevilor săi ce înseamnă autocraţia: plecînd de la definiţia pe care elevii o dau noţiunii şi de la faptul că aceştia - prin raportare la nazism - cred imposibilă revenirea Germaniei la o astfel de orînduire socio-politică, profesorul încropeşte un parcurs empiric prin care elevii să-şi testeze răspunsurile iniţiale. Spun despre profesor că "încropeşte", fiindcă, pe de o parte, el se angajează în acest proiect doar fiindcă povestea propusă iniţial de el - una despre anarhie - este respinsă de directorul şcolii (care vrea ca elevii să înveţe valorile democraţiei, nu să prindă gustul răzvrătirii); şi fiindcă, pe de altă parte, profesorul inventează ceva ad-hoc şi, peste toate acestea, el însuşi va fi o victimă a propriului proiect, cel puţin pînă într-un punct, care va fi fatal (în realitate totul a fost ţinut sub control, experimentul s-a încheiat fără victime).

Din punct de vedere conceptual, realizarea lui Gansel e în regulă: printr-un ritm alert al povestirii, în ton cu o coloană sonoră plină de muzică punk şi post punk, e redat tumultul specific maturizării, acel live fast, die young care caracterizează majoritatea înflăcărărilor; apoi, detalierea fiecărei ore de curs, urmărirea mai multor tipuri de caractere alese după felul în care se poziţionează faţă de tema propusă - între o acceptare orbească (de către mulţi) a ideologiei care creştea sub ochii celor implicaţi şi încercările a două fete din colectiv de a-i trezi pe ceilalţi -, susţin şi întăresc puterea demonstrativă a filmului. Tocmai aceasta fiind propunerea filmului, nu m-ar fi deranjat didacticismul său dacă nu ar fi ajuns la cote alarmante: faptul că tocmai Wegner, profesorul, cade pradă propriului experiment - este sedus de puterea pe care postura de conducător al grupului pare că i-o dă - discreditează întreaga sa muncă. Mai mult decît atît, prin detaliile pe care filmul le însumează treptat în jurul profesorului, desconsiderarea personajului în interiorul poveştii creşte - de fapt el predă sport, acesta e un curs opţional, el era un complexat... Cu cît discreditarea personajului e mai mare - încît să explice degenerarea sa ca mentor, ca pedagog şi, implicit, turnura dramatică de pe ecran şi moralizarea totală - cu atît devine mai puţin credibilă întreaga situaţie - cu victime, cu arestări. Filmul ar fi fost mai bun dacă se oprea la timp (precum experimentul real de la Colegiul Cubberley).

Al doilea film al zilei a fost Egg (Yumurta, în original, în limba turcă), o coproducţie turco-grecească regizată de Semih Kaplanoglu. Cu o dezvoltare lentă, fără prea multe cuvinte, Egg urmăreşte legătura care se înfiripează între Yusuf, un tip din Istanbul, poet, destul de blazat acum, şi Ayla, o tînără, rudă îndepărtată a lui Yusuf, care o îngrijise pe mama acestuia în ultima perioadă a vieţii sale. Yusuf o descoperă pe fată cînd se întoarce în satul natal, odată cu moartea mamei. De asemenea, descoperă foste iubiri şi realizează că-i va fi greu să revină în acea zonă, ritmul de viaţă stins pe care-l găseşte acolo fiindu-i imposibil de cuprins cu firea. Însă mai are de dus la bun sfîrşit o ultimă dorinţă a mamei sale - aceea de a oferi un berbec drept ofrandă. În îndeplinirea acestei năzuinţe a mamei sale, alături de Yusuf va fi şi Ayla, călătoria lor fiind punctul cheie al filmului. Din cauză că nu-l găsesc pe proprietarul turmei de oi de la care ar fi cumpărat animalul, cei doi trebuie să petreacă o noapte la hotel. Vină ori regăsire? Împlinire sau conştiinţă sfărîmată?

Faţă de povestea lui Gansel, Egg a fost mai degrabă un film experimental. O poveste despre apropiere, despre o relaţie căreia îi lipseşte un zvîcnet pentru a se lega, dar, la fel de bine, un film despre apropiere într-o relaţie care a ajuns prea repede prea departe pentru a se mai putea îndrepta spre ceva pozitiv. Ambiguitatea este o marcă a autorului (cel puţin în acest caz), iar cărările multiple prin care filmul poate fi înţeles ori explicat îşi au originea în echivocul spunerii. Egg e un film suficient de deschis încît să ceară o puternică implicare din partea spectatorului. E un film eliptic în care unui zîmbet trebuie să-i fie ataşate istoria şi sensul de către spectator, fiindcă pe ecran sînt firav trasate. Stilul de lucru al regizorului, puternic contemplativ, dă filmului un aer rafinat, însă, în acelaşi timp, îl face destul de obositor şi uşor transferabil în ghiozdanul cu producţii pretenţioase. Oricum, pretenţiile acestea sînt susţinute în proiect, nararea e delicată, elegantă, nu e una teribilistă, de fiţe.

Pînă mîine, cam la aceeaşi oră, vă las în compania mării, aşa cum am întîlnit-o duminică după-masă.