Dimineaţă, organizatorii festivalului au pregătit o excursie pe canalele din Delta Dunării. Eu m-am codit şi anul trecut şi acum să plec în aventura asta. În urmă cu un an îmi era teamă că nu voi avea alt prilej să ajung la mare şi la gura de vărsare a Dunării (braţul Sfîntu Gheorghe) în Marea Neagră - unde e un spectacol pentru care merită bătut drumul pînă aici în sat, de oriunde din ţară, - acum mai mult fiindcă mi-era groază să stau în plin soare vreo trei ore. De data asta am înţeles că oricum nu am pierdut mare lucru, fiindcă pe canalele pe care intraseră bărcile în trecut (şi care duc spre locuri unde poţi vedea tot felul de peşti rînjind către obiectivul aparatului tău foto) acum sînt multe puncte de control, iar traversarea lor ar cere suficient timp încît isprava să nu merite încercată. Altfel, ar fi bine ca acele puncte să fie cu adevărat eficiente, încît braconajul din Deltă să se diminueze (simţitor, ar fi de preferat!) în anii următori. Cum nu am mers în excursie, nu puteam alege altceva decît o tură serioasă de băi în mare şi una mai puţin serioasă de băi de soare.
La Sfîntu Gheorghe fundul mării are o forma sinusoidală. În primii zece-douăzeci de metri spre larg, cota apei atinge un maximum de 1,5 metri, apoi, o bună bucată (încă vreo 15 metri spre larg), adîncimea scade şi apa nu măsoară mai mult de 70-80 de centimetri. Zona asta oferă cel mai bun loc de joacă în cazul în care marea e agitată, cînd valurile sînt suficient de mari încît să te întoarcă pe toate părţile atunci cînd te arunci în ele cu capul înainte. Odată parcursă şi bucata asta, nivelul mării va creşte treptat, iremediabil. Trecerea în acest sector devine periculos pentru cineva care nu ştie să înoate, fiindcă nu există nici marcaje de avertizare, nu există nici salvamari. Şi în funcţie de curenţi, apa mării în această regiune e şi mai primejdioasă din cauza Dunării; din cauza fluviului, apa mării are o semnificativă diferenţă de temperatură pe verticală (la suprafaţă este caldă, spre fund e rece) - asta poate provoca şocuri cardiace sau cîrcei atunci cînd curenţii împing debitul Dunării înspre nord, adică spre latura în care se află plaja din Sfîntu Gheorghe.
Piesa centrală a filmului e maşina pe care şi-o cumpără Fudo (interpretat excelent de Sasa Petrovic) cu bani împrumutaţi de la un cămătar: un mini-van Renault nou-nouţ. Atunci cînd îl părăseşte soţia şi cînd îi e clar că, pe lîngă soţie, pierde o fiinţă şi mai importantă, pe fiul său, Fudo cumpără Renaultul cu gândul să îşi schimbe viaţa, dedicându-se exclusiv taximetriei. Căci pînă să fie părăsit, Fudo era taximetrist în timpul liber, ocupaţia principală fiind aceea de a găsi reşedinţe pline de bani şi numai bune de spart, la care se adaugă, uneori, cîte o "comandă" venită din partea cămătarului Sejo. Pe scurt, pînă să cumpere maşina, Fudo era un pungaş. Maşina, sclipitoare, ceva nemaiîntîlnit în Sarajevo, ar putea să fie momeala cu care să-şi recîştige soţia, măcar pentru un timp, cît să-i arate că dorea cu ardoare să se schimbe. Pînă la urmă, pe soţie o înduplecă să revină acasă cu ajutorul soacrei, însă tot Renault-ul va fi martorul principal al parcursului său prin încîlcitele fire ale vieţii.
Umorul, degajarea cu care Vuletic priveşte spre afacerile "mafiei" bosniace, miza restrînsă (dar cît de savuroasă de la un cap la altul) a filmului - viaţa unui personaj, alegerile sale şi felul în care acestea îi determină destinul - m-au prins atît de tare încît rare au fost momentele în care mi-am amintit că sînt într-o sală de cinema. Apoi sînt scenele de suspans - unul gradat şi gradual introdus: ba un posibil furt al maşinii cînd e dusă o clientă la spital pentru a naşte, ba disputa lui Fudo cu foştii colegi de "activităţi" criminale, ba criza familială ce se naşte cînd Fudo află că e steril. Legat de această ultimă situaţie, apare şi cea mai spectaculoasă scenă din film, deosebită atît ca filmare cît şi prin deschiderile sale intertextuale: pe un dig, Fudo pare că va ucide copilul, îl ridică în văzduh şi îl aruncă; copilul pluteşte o clipă, are în spate o splendidă lună plină; tatăl îl prinde şi urmează o suită de secvenţe în care chipurile lor acoperă cîte o parte a lunii, excelente trimiteri la ciclul vieţii din finalul Odiseii Spaţiale 2001. Apoi, o altă latură admirabilă a filmului e dată de modalitatea în care sînt atinse punctele sensibile ale istoriei oraşului Sarajevo (ale Bosniei şi Herţegovinei, în plan general, sau ale Iugoslaviei, dacă e vorba de trecut) - cu tandreţe şi cu un fin umor, personajele discută despre Gavrilo Princip şi asasinarea lui Franz Ferdinand, despre recentul război iugoslav şi despre ceea ce înseamnă războiul în genere, despre zîmbet şi fericire socială - prin raportare la Olimpiada de iarnă care a fost găzduita de Sarajevo în 1984, sau despre problemele contemporane ale Bosniei (cam aceleaşi ca şi la noi). Cu un final superb, o revărsare de speranţă (de bun gust!). Toate acestea într-un ton şi o prezentare atît de fireşti încît nu e greu deloc ca filmul lui Vuletic să devină irezistibil! O mare surpriză!
