Una dintre discuţiile pe care le deschide Silent Light (Stellet Licht, în original, în Plautdietsch, un dialect al menoniţilor, format în secolele XVI-XVII în nord-estul Prusiei, pe teritoriul Poloniei actuale, o îngemănare a germanei cu olandeza) priveşte problema ritmului temporal în cinema. Pe această cale, filmul lui Carlos Reygadas (al treilea lungmetraj al său, după Japon şi Battle in Heaven) intră în dialog cu modalitatea de reflecţie cinematografică asupra timpului teoretizată de Tarkovski. În ceea ce priveşte stilul de a povesti, filmul lui Reygadas este atît un omagiu adus regizorului rus (autorul mexican afirma că interesul faţă de cinema i-a fost trezit de Tarkovski), cît şi o explorare a limitelor credinţelor acestuia, rezumate în metafora "sculptării în timp". În ceea ce priveşte subiectul ales, drama unui om care iubeşte şi o altă femeie decît pe propria soţie, într-o istorie cu o încărcătură morală extraordinară - dată de apartenenţa personajelor la comunitatea/confesiunea menonită, filmul lui Reygadas intră în dialog cu alţi doi maeştri ai cinematografiei europene, Carl Theodor Dreyer şi Ingmar Bergman. În Silent Light, al treilea domeniu de interes al lui Carlos Reygadas priveşte unităţile dramei (reguli pentru optima coerenţă a unei opere artistice), propuse de Aristotel în Poetica şi dezvoltate de literatura epocii neoclasice, conform cărora într-o creaţie dramatică este esenţială păstrarea unei unităţi de acţiune, de timp şi de loc (dintre care, pentru mexican, privilegiat este aspectul temporal), o problemă care l-a pasionat şi pe Tarkovski în ultimele sale filme.
Reygadas opreşte timpul în filmul său. Între un răsărit şi un apus de soare, Silent Light devine acolada pe care şi-o deschide Johan pentru a rezolva problema pe care o are cu propria conştiinţă. E căsătorit cu Esther, au o familie numeroasă, dar o iubeşte pe Marianne atît de mult încît, de fiecare dată cînd se îndreaptă cu dragoste spre soţia sa şi ajunge în pragul braţelor ei, simte că a ales greşit. Momentele cheie ale filmului sînt cele în care, iniţial, Johan opreşte pendulul care măsura şi oglindea dezintegrarea familiei sale - iar oglindirea e redată (la propriu) printr-un superb mise-en-abîme -, şi cel în care, la final, va reporni acelaşi pendul. Gestul iniţial al lui Johan alterează definitiv şi curgerea cinematografică şi fluxul conştiinţei (sale), ambele dependente de dimensiunea temporală a lumii. Filmul va împietri, precum capacitatea lui Johan de a găsi o ieşire din situaţia creată, repornirea camerei de filmat într-un acelaşi plan statornicind dezintegrarea dospită de absenţa unei decizii. Mişcarea aparatului în planuri va desfăşura, unele peste altele, ore, zile, anotimpuri. Şi, inevitabil, va apropia moartea.
Oprirea totală a timpului e un gest pe care Tarkovski nu l-a încercat în filmele sale. Pentru rus important e să existe timp şi el să fie utilizat corespunzător, pentru un progres spiritual: drumul din Stalker este condus de un domn care ştie cînd a sosit ceasul potrivit pentru ca următorul pas să nu fie unul greşit, iar aşteptarea nu e un timp pierdut, ci e speranţă cîştigată, speranţa că pragul spiritual următor a fost atins de cei călăuziţi şi, astfel, că deplasarea e una corectă. În Offret credinţa pătrunde în inima ateului tot în timp, iar aici, spre deosebire de Silent Light, mişcarea aparatului de filmat din punctul său de observaţie, uşorul traveling în care se angajează, însufleţeşte cadrul (în apropierea personajelor de lumină). Reygadas opreşte timpul pentru că în filmul său personajul se află în lumină. El nu trebuie să o caute. Iubirea, îi va spune lui Johan tatăl său, nu poate ascunde ceva necurat, însă nici nu poate pleca în mai multe direcţii. În ce-l priveşte pe Johan, discutabil e faptul că nu optează pentru direcţia corectă, conform simţirii sale. Cîtă vreme el tace, în jurul său totul se dezintegrează, inclusiv propria conştiinţă. Şi cu toate că îşi oferă răgazul necesar asumării unei decizii, nu reuşeşte să afirme nimic.
Incapabil să iasă din propria dilemă, Johan îşi va conduce soţia spre moarte. Dar nu se dovedeşte o situaţie fără ieşire, căci, dincolo de Johan, Marianne ştie că trebuie să pună capăt istoriei care o măturase pe Esther. Într-un gest de redempţiune, Marianne sărută buzele lui Esther, aflată în sicriu, şi miracolul se produce: Esther învie. Timpul îşi poate relua curgerea.
Problema miracolului din final este o replică pe care mexicanul o adresează unui alt mentor de-al său, Dreyer, şi filmului său, Ordet. Triunghiul amoros din Silent Light şi existenţa culpei în relaţie cu familia, comunitatea şi divinitatea, lumina şi tăcerea, moartea şi transformarea celuilalt prin iubire, toate sînt probleme care îl apropie pe Reygadas de Bergman - de cel din Nattvardsgästerna / Lumină de iarnă şi, prin anumite motive, de cel din Viskningar Och Rop / Strigăte şi şoapte.
Am hotărît să dedic relatarea acestei zile tot unui singur film. Astăzi, în competiţia lungmetrajelor, a fost proiectat şi Boogie. Dar despre el am vorbit în timpul TIFF-ului şi vom mai vorbi la toamnă, cînd va ieşi pe ecrane. În schimb, cu filme precum Silent Light ne întîlnim foarte rar pe parcursul unui an cinematografic. Ieri îmi doream foarte mult să văd un film şi mai bun decît It's Hard to Be Nice şi, după cum îl ştiam pe Reygadas, mă aşteptam la o asemenea bucurie. Azi o pot spune clar: Silent Light e mai bun! Dacă e să punem în oglindă competiţiile din ultimii doi ani, Silent Light e echivalentul lui The Banishment ca prestanţă, iar filmul lui Vuletic e fratele mai mare al Californiei Dreamin'. Dar dacă anul trecut The Banishment a pierdut Trofeul Anonimul în favoarea Californiei, sper că Silent Light nu va ieşi la fel din festival. Reygadas merită să cîştige, a făcut un film a cărui poveste e sărăcită imediat ce am încerca să o redăm altfel decît se prezintă ea prin propriile imagini.
