Să batem cîmpii (???)

Dat fiind că ne aflăm în toiul verii (să sperăm! să sperăm că, adică, nu va veni un toi mai toi ca ăsta!), că Bucureştiul s-a îmbrăcat în farmecul său estival constînd din zăduf strivitor, praf sufocant, mirosuri subtil pestilenţiale şi indolenţă balcanică la punctul de fierbere şi că, în fine, pe scenele patriei nu se prea mai întîmplă mare lucru, ce altceva putem face decît s-o luăm cătinel către cîmpii cei bătuţi, pînă acum, în cinci ori şase reprize, nu mai ştiu (la asta se referă semnele de întrebare din titlu), pe urmele lui John Steinbeck din Joia dulce. Care frumuşel roman a fost, by the way, transformat şi în piesă (în adaptare scenică, mai precis), jucată, în România, probabil din cauza necazurilor cu drepturile de autor, numai prin şcolile de teatru, cu ocazia diverselor examene de licenţă. Din păcate. Sau din fericire.


Scurta (de fapt) vară fierbinte a început calendaristic, pentru noi, cu "febra alegerilor locale", cum ziceau infatigabilele clişee mediatice, alegeri (sau febră) în urma cărora (căreia) configuraţia scenei politice (alt clişeu) a suferit unele modificări. Ba chiar modificări serioase: primăriile şi-au schimbat, cele mai multe, şefii, şefii şi-au schimbat subalternii şi toţi împreună se pregătesc, desigur, să schimbe mai departe - nu împrejurări, stări de lucruri, mentalităţi ş.a.m.d. (cîte n-ar trebui să arate altfel!), ci persoane. Să le schimbe, evident, din funcţie, nu altminteri. Printre aceste persoane se găsesc, normal, şi directori de teatru, instalaţi în ultimii patru ani. Nu toţi dintre aceştia au ajuns în fotoliile respective în chip de "oameni de casă" ai cutărui sau cutărui politician victorios în 2004; chiar şi aşa să fi fost, unii tot meritau să devină directori de teatru, după cum şi teatrele în chestiune meritau să-i aibă la conducere, fapt dovedit de progresele artistice, organizatorice etc. ale instituţiilor cu pricina. Acesta este însă un amănunt care nu-i interesează pe atotputernicii mandatului; ce fel de putere e aia dacă nu te-apuci să-l dai afară pe Cutăriţă şi să-l faci om (al tău) pe Cutărache? Este, cum am învăţat deja, o practică specifică mai ales unei anumite părţi - nemuritoare sintagmă - a "spectrului politic", avînd în genele activ(at)e bătrîna înţelepciune (mai bătrînă decît cei 18 ani şi ceva ai libertăţii noastre) conform căreia ăla pe care nu-l laşi să moară nu te lasă să trăieşti.

Aşadar: în aer pluteşte discret, dar persistent parfumul mazilirii, parfum ce n-are cum să scape nării sensibile a actorului român de talent mediu spre deloc, care, umil şi zîmbitor cu şefii în iarna vrajbelor generale, a devenit brusc, în vara împăcării individuale, colţos şi inchizitorial. Cere socoteală. Vrea date, cifre şi răspunsuri, ba chiar şi declaraţii de amor (managerial, desigur). Vrea sînge, fie şi de recuzită. Pe cărarea deschisă de sfînta-i mînie sindicală înaintează viguros compartimentul TESA, peste care diverşii directori se perindă precum apa peste piatră şi care e oricum nemulţumit de orice conducere, oricînd. Aşa că, deşi stagiunea s-a încheiat şi scenele sînt, oficial, în vacanţă, viaţa teatrală clocoteşte mai departe, la foc mic. Bulbucii vor apărea după vîlvătăile din toamnă.


Pe ultima sută de metri temporali dinainte de concediu, mai multe teatre au prezentat în avanpremieră spectacole care vor fi lansate festiv după începerea noii stagiuni. La prima ochire, calculul pare a fi greşit, ba chiar, din punctul de vedere al strategiilor de piaţă, catastrofal: cum să "vinzi" pe bani puţini (nu doar la figurat, ci şi la propriu, numărul spectatorilor fiind, cam din luna mai, în reflux net, după cum se ştie, în teatru, dintotdeauna) un "produs" care abia urmează să fie "promovat"? Nu înseamnă să-i anulezi impactul, să dezamorsezi bomba înainte de a fi apucat să facă suficient zgomot? În realitate - în realitatea fictivă a teatrului - lucrurile stau însă cu totul altfel.

Spectacolul are nevoie, pentru a funcţiona la nivelul său optim, de o încălzire prealabilă, iar reglajul fin al tensiunii şi al ritmului montării nu poate fi realizat in vitro. Ca să nu mai vorbim de faptul că actorul român - educat în cultul "inspiraţiei", al "îngerului" care se pogoară (sau nu) asupra lui în funcţie nu de disciplina sa interioară, ci (probabil) în funcţie de imprevizibilele dispoziţii angelice - se simte mai sigur în faţa criticilor, la premiera oficială, dacă a primit în prealabil felicitările prietenilor şi rudelor, la spectacolele "pentru familii". Rămîne să ne închipuim cum va funcţiona sistemul acesta cînd se vor încetăţeni şi la noi producţiile în serie.


Spre deosebire de oamenii normali, care abia aşteaptă vara ca să plece încotro văd cu ochii şi să uite de tot ceea ce le poate aminti, fie şi pe departe, de muncă şi de colegi, oamenii care se ocupă de teatru se simt, în prag de vacanţă, un pic trişti. Nu le prea arde de odihnă şi relaxare, iar dacă se întîlnesc, oriunde, cu vreo cunoştinţă din "breaslă", abia aşteaptă să afle ultimele ştiri despre cine şi ce mai repetă, unde, cu ce regizor şi pentru cînd. Deşi unii nu prea înţeleg cum vine chestia asta, teatrul este, pentru cei ce-l fac, nu o meserie, ci un mod de viaţă. Dacă nu viaţa, pur şi simplu. Chiar şi cînd picioarele lor bat cărări de munte sau plaje de mare, gîndul le este totuşi, mereu şi mereu, la scenă. Şi tot acolo este şi cînd bat cîmpii.