Într-o societate ce se autodeclară a fi dominată de idealul căutării inocenţei (mesaj plin de ipocrizie, printre altele), discuţia despre muzică poate începe din punctul în care arta cu cea mai mică putere de reprezentare şi eliberată de sub influenţa oricărei ideologii îşi dezvăluie caracterul paradoxal, fiind adesea folosită ca important vehicul al mesajelor de tot felul. Să spunem de pe acum că nu va fi un discurs despre vampiri şi Marilyn Manson (imaginile cu care cultura goth este frecvent asociată, şi aş îndrăzni să spun chiar asociată în mod abuziv), dar, în acelaşi timp, nu va fi nici unul despre identitate şi politici subversive. De altfel, goth-ul nu pare a transmite nimic celorlalţi. Scena lumii gotice, lipsită de o revoltă făţişă, adesea liniştită şi retrasă în sine, continuă să îşi ducă existenţa în timp, aşa cum alte genuri, mult mai implicate social, nu au reuşit să o facă. Ea trăieşte atît prin metamorfozarea neîntreruptă în numeroase forme, cît şi prin asimilarea a tot ceea ce este nou şi prin reîntoarcerea la tot ceea ce este vechi. Acuzată de criticii postcolonialismului ca fiind eurocentrică şi plină de conotaţii rasiste, cultura goth este departe de a se recunoaşte în această caracterizare, şi nu pentru că nu ar fi, ci pentru că nu se lasă tulburată de aceste probleme, probleme plasate în afara sferei estetice. Aparenta lor "indiferenţă socială" afişează un mesaj revoltător nu prin conţinut, ci prin presupusa lui lipsă de actualitate - esteticul ca unică lege a existenţei. Şi totul devine şi mai "supărător" cu cît acei tineri, care ar trebui să caute incitantul, subversivul, aderă la el. Simple rămăşiţe ale trecutului? Nerevoltaţii zonei underground - cum am putea să mai vorbim alături de ei despre paradoxul muzicii?
Dar, înainte de toate, ce este goth-ul?
"Depresia te copleşeşte? Cu atât mai bine", ar spune un gother. "Nu te vom privi ca pe un ciudat pentru asta. Iată şansa ta de a-ţi exprima liber sentimentele!" Tristeţea, asemenea fericirii, are frumuseţea ei şi trebuie acceptată, nu respinsă ca anormalitate. Alături de ea stă moartea, formînd împreună latura întunecată a existenţei, deşi lumina îşi are partea ei, şi nu o putem lăsa nici pe ea deoparte. Sensul prezenţei morţii este de a te întoarce spre viaţă.
Spre sfîrşitul anilor '70 (deşi, după unii, mijlocul anilor '70 ar fi adevăratul moment al naşterii mişcării), apar primele formaţii de goth, asociate cu post-punk şi new wave. Cele mai multe veneau din Anglia, dar şi din Irlanda (The Virgin Prunes) sau Germania (Xmal Deutschland). Între 1978-1979, Joy Division şi Siouxsie&the Banshees au fost etichetate cu termenul de "gothic", lor li s-a alăturat Bauhaus. Influenţaţi de David Bowie şi T. Rex, aceştia din urmă au creat primul lor single gothic, Bela Lugosi's Dead. Deşi se considerau ca aparţinînd punk-ului, întreaga revoltă era interiorizată, iar muzica lor devenise introspectivă. De aici înainte (fără a-i uita pe Nick Cave şi pe Fetus Productions, în Australia şi Noua Zeelandă), estetica şi moda goth încep să capete o influenţă din ce în ce mai mare pe scena muzicală. Între 1985-1995, apare cea de-a doua generaţie, în care post-punk-ul este înlocuit aproape în întregime de noul stil, cu toate că influenţele sînt evidente, ca în First and Last and Always, albumul de debut al formaţiei The Sister of Mercy. Popularitatea gothic-ului creşte prin Fields of Nephilim, The Mission sau Mephisto Walz. După 1990, începe perioada celei de-a treia generaţii, cu Switchblade Symphony sau London After Midnight, în care sunetele vechi, preluate de la The Cure şi Joy Division, sînt combinate cu elemente de hard rock şi tonuri dark. Totuşi, adevăratul început al acestei perioade este adesea plasat după 1995. Din păcate, acum este şi perioada cînd formaţii ca HIM, Evanescence şi Within Temptation, alături de Marilyn Manson, sînt asociate culturii goth, deşi nu produc goth rock. Adesea, noua generaţie a fost acuzată că s-ar fi îndepărtat de mai vechea şcoală goth, dar odată cu anii 2000, prin Cinema Strange, Black Ice sau Strange Dolls Cult, se remarcă o întoarcere la muzica şi stilul anilor '80 (Malaria!, Play Dead, Belfegore etc.) ca o reacţie împotriva aggrotech, futurepop şi synthpop, care domină multe cluburi goth actuale.
Dincolo de direcţiile pe care le-a luat (gothic rock, darkwave, folk gothic) şi continuă să le ia această mişcare (subliniez darkwave-ul, ca una dintre cele mai importante, şi voi explica de ce în cele ce urmează, în special darkwave-ul neoclasic, prin influenţele sale de la muzica clasică, recombinîndu-le pentru a crea un sunet original: Dead Can Dance, The Protagonist, Dargaard etc.), cultura goth îşi păstrează dimensiunea "lirică", absenţa oricărui mesaj politic şi a activismului social în artă, deşi poţi fi sigur că vei întîlni o mulţime de gothers implicaţi în organizaţiile de binefacere sau în alte activităţi de acest tip.
Arta opusă vieţii - autonomie estetică ce aminteşte de mişcarea de avangardă! Şi toate acestea, în epoca marii comunicări în masă. Două paradoxuri se nasc de aici: primul, urmele divertismentului care tulbură ideea de avangardă şi ţin mai degrabă de kitsch, gustul pentru teatralitate (cultura goth fiind asociată cu camp-ul - Susan Sontag-Notes on Camp -, în mare parte datorită elementelor de glam rock pe care le preia; totuşi, comparaţia cere o discuţie specială, care depăşeşte scopul acestui articol) şi sentimentalism - elemente ce contrazic dezumanizarea şi refuzul total al vieţii -, iar al doilea ar fi cel identificat de Adorno în cazul avangardei, care, prin însăşi autonomia ei, promovează implicarea socială - "Este socială în artă mişcarea sa imanentă împotriva societăţii, şi nu luarea ei de poziţie manifestă... Arta respectă masele prin faptul că li se opune, arătîndu-le acestora cum ar putea fi, în loc de a li se adapta în forma lor degradantă". Izolarea, indiferenţa şi, uneori, atitudinea ironică îi plasează în afara socialului (conştiinţa artificialului pe care îl afişează împotriva manipulării exercitate de societatea de consum şi mass-media în lumea postmodernă), însă opunîndu-se, nu fac altceva decît să-l critice, să-i arate neajunsurile; astfel, aparenta lipsă a ideologiei propriu-zise, printr-un mesaj formulat direct, duce la o "ideologie" caracteristică artei. Apoi, urmează reîntoarcerea către social prin kitsch. Să fie acesta un compromis, o "dispoziţie conciliantă"? Dar este greu să legi "sentimentalismul" şi teatralitatea goth de un simplu divertisment; ele se află undeva la limita dintre trăirea banală şi cutremurarea autentică, nefiind nici una din acestea două. Rolul lor pare să fie mai degrabă retrezirea unei umbre de umanitate, pe care avangarda o refuza. Într-o lume ce aşază plăcerea mai presus de orice altceva, cea mai mică urmă de încordare provocată de artă poate reprezenta o formă de revoltă şi de refuz al societăţii.
Darkwave-ul neoclasic demonstrează cel mai bine această cale de mijloc între trăire şi cutremurare. Este punctul în care avangarda şi kitsch-ul par a se alătura, cultura devenind un amestec al celor două direcţii contrare, un amestec în proporţii variabile, în funcţie de care creaţiile artistice sînt plasate mai aproape de un pol (kitsch-ul) sau de celălalt (avangarda) al ecuaţiei. Matei Călinescu vedea în kitsch "una dintre cele mai surprinzătoare şi mai alunecoase categorii moderne", tocmai datorită apropierii dintre cele două fenomene - "posibilitatea avangardei să utilizeze elemente ale kitsch-ului şi, reciproc, posibilitatea ca acesta să utilizeze formule avangardiste". Se ajunge astfel la o confuzie pe care postmodernismul o va valorifica din plin. Totuşi, împotriva punctului de vedere lansat de Greenberg, el preferă să adopte o poziţie "mai relativistă şi mai autosceptică faţă de disputele estetice" şi propune o viziune "dialogică" şi "carnavalescă"; principiile absolute ar fi prea serioase, prea plicticoase. Dar nu putem spune acelaşi lucru şi despre principiile relative ale kitsch-ului? Nu ajung ele, în cele din urmă, să fie mult prea vulgare şi prea neserioase pentru a mai putea reprezenta cu adevărat natura umană? Cultura goth le aduce împreună, le aşază faţă în faţă şi creează exact acea viziune dialogică necesară momentului contemporan. Ea nu acceptă necondiţionat cultura de masă, dimpotrivă, ironia ei se îndreaptă tocmai împotriva produselor acesteia, adesea prin parodierea stilurilor promovate de ea (aş da ca exemplu aici cazul Ninei Hagen); este o luptă împotriva omogenului, în care cei care se angajează se află permanent în pericolul de a aluneca ei înşişi în omogen. Pentru a menţine echilibrul între kitsch şi avangardă, trebuie menţinută o stare de semiactualizare şi semipotenţializare, egală şi concomitentă, a celor două contradictorii. Mai este posibilă marea artă? Dar kitsch-ul cel mai vulgar? Bineînţeles, atîta timp cît ele trăiesc în continuare încorporate într-o cultură greu de definit tocmai datorită caracterului ei contradictoriu. Poate că nici una dintre cele două extreme nu este de preferat, poate că ambele aparţin unei lumi pe cale de dispariţie, numai că noul este departe de a însemna sinteza, practic imposibilă, pentru că ar anula cele două naturi, iar în urma lor nu ar mai rămîne nimic. Pentru moment, nu ne rămîne altceva de făcut decît să ascultăm dialogul în care cele două s-au angajat şi să vedem ce au să ne spună. O viziune optimistă este întotdeauna posibilă, iar goth-ul ne-o oferă - pînă la urmă nu numai kitsch-ul este atît de abil încît să pună stăpînire pe marea artă, aceasta din urmă poate învăţa de la el, se poate strecura în structurile acestuia, găsindu-şi drumul spre o nouă afirmare.
Dincolo de toate, goth-ul rămîne legat de dimensiunea estetică a existenţei, de muzică, literatură, artă, dar şi de... un anumit stil de îmbrăcăminte.