De partea cealaltă a ecranului - Auf der anderen Seite

Aş putea să povestesc filmul, dar mi-ar lua tot spaţiul dedicat rubricii. L-am văzut la Cannes anul trecut, l-am ratat în Palat aşa că l-am văzut într-o săliţă claustrofobă pe care s-au bătut distribuitorii. Era normal, hype-ul noului opus al wunderkindului Fatih Akin, descoperit la Berlin cu explozivul Gegen die Wand / Head On / Cu capul înainte (Ursul de Aur şi premiul FIPRESCI în 2004) era mare, se vorbea că este favoritul la Palme d'Or. Dar ştim cu toţii că acest trofeu l-a luat românescul 4 luni, 3 săptămâni şi 2 zile, lui Auf der anderen Seite / The Other Side of Heaven / De partea celalaltă i-a fost atribuit premiul pentru cel mai bun scenariu (acelaşi şi la Premiile Academiei Europene de Film).

Este considerat o a doua intrare dintr-o trilogie propusă intitulată "Liebe, Tod und Teufel" (Dragoste, Moarte şi Iad), din care Gegen die Wand ar fi reprezentat prima parte. Referitor la subiect din nou, ajunge să spun că e un triptic, trei poveşti intersectate care se vor întâlni pe traseul Germania-Turcia, adică identitatea dublă a autorului. Este stilul Iñárritu /Arriaga (Amores Perros, 21 Grams, Babel) dar nu fracturat. Şi înainte de ei, Pulp Fiction şi E periculoso sporgersi. Şi cu toţii tributari Rashomon-ului lui Kurosawa (1950), părintele acestui tip de naraţiune cinematografică.

Extrem de ambiţios dar prea plin de coincidenţe, Auf der anderen Seite te impresionează pe moment dar apoi îi descoperi cusururi şi devine insuficient, inegal. Dar aşa e şi viaţa, care nu se potriveşte cu structura unui scenariu bibilit hollywoodian, rescris de enşpe ori pentru a hipnotiza publicul. Este vorba de destin şi de farsele lui, despre trecutul care se întoarce şi rolurile care se schimbă, se inversează, despre decizii greşite şi consecinţele lor. Este un film despre toleranţă, dragoste şi moarte, sacrificiu. Mult mai cizelat ca Gegen die Wand, acela avea ceva de rebeliune punk, acesta încearcă un estetism clasic. Dacă apare un pistol, ca la actul întâi dintr-o piesă de Cehov, ştim că va fi folosit în ultimul act. Unii sunt fanii noului Akin, alţii preferă haosul dezlănţuit dinainte. Eu le accept pe amândouă în această ordine, pentru că invariabil, dacă loveşti cu capul înainte o să ajungi de partea cealaltă, a vieţii şi a ecranului. E poate procesul firesc de maturizare, de la copii la părinţi.

Fatih Akin nu face un cinema turcesc, dar nici unul german (deşi s-ar putea ca unul din eroii săi să fie Fassbinder, mai ales că a luat-o şi pe actriţa sa preferată, Hanna Schygulla, oferindu-i un rol minunat), ci un cinema care depăşeşte graniţele, pe care l-aş numi în primul rînd umanist. E unul din rarele filme la care oamenii stau de-a lungul genericului, privind valurile mării...

(Patru stele din cinci)

Notă: Acum şi pe blog la http://aldmovieland.blogspot.com/