Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici teatru  Sageata  Cartea de teatru

Dramaturgia abuliei naţionale. O antologie


Observator Cultural, august 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
În toamna aceasta va apărea la editura Panga Pank din Cracovia prima antologie în poloneză de dramaturgie română contemporană. Şi nu doar pentru Polonia, aceasta e, după cunoştinţele mele, cea mai extinsă antologie de teatru (e vorba de şase texte, semnate de Gianina Cărbunariu, Nicoleta Esinencu, Mihai Ignat, Alina Nelega, Peca Ştefan şi Saviana Stănescu) publicată în Europa în ultimii zece ani, mai mult, la iniţiativa editorului străin (e adevărat, cu perseverentul concurs al directorului ICR Varşovia şi, în final, cu o finanţare parţială a Institutului Cultural de la Bucureşti) şi cu implicarea uneia dintre cele mai "titrate" traducătoare din română, Joanna Kornas-Warwas.

Despre ce scriu dramaturgii români de "azi" - şi ce înseamnă "azi" pentru o artă care trăieşte, pe de o parte, din exacerbarea ontologică a efemerului, încercînd, pe de altă parte, să supravieţuiască în dimensiunea ei textuală, propriului cotidian? Într-un teatru care pune mai mare accent pe reinventarea cunoscutului decît pe rememorare şi celebrează plenar eterne momente inaugurale, o antologie e ocazia pentru - scuzaţi banalitatea - un bilanţ. Bilanţul unui deceniu de bătălii pentru nobila cauză a textului naţional, început prin disperate tentative individuale (ale unor Saviana Stănescu, Radu Macrinici, Ştefan Caraman) şi culminat de un contagios efort colectiv, multiplicat în timp, de la dramAcum la Tanga Project.


Şase secunde de graţie dramaturgică

Numărătoarea inversă a Savianei Stănescu e piesa unei etape intermediare, în creaţia autoarei ca şi în dezvoltarea discursului dramaturgic postrevoluţionar, un stadiu de tranziţie şi metisaj între limbajul absurdului (moştenit din anii '70-'80, de la Dumitru Solomon şi Iosif Naghiu) şi tematica socială (prefigurînd-o pe Gianina Cărbunariu sau Vera Ion) - aici, în perspectivă feministă (o constantă în literatura Savianei Stănescu - a nu se confunda cu aplecarea ei către poveşti avînd în centru personaje feminine, pur şi simplu - şi una dintre puţinele caracteristici pe care scrisul ei le-a păstrat la trecerea dintr-o limbă şi cultură - cea română - în alta - cea americană). Zozo e o antieroină misterioasă, care frecventează trenurile patriei legănînd un copil imaginar, purtînd în spate povara unui trecut de abuzuri domestice, fizice şi psihice, iar calitatea intrinsecă a acestui text constă tocmai nu atît în anticiparea propriu-zisă a prelucrării factologiei sociale, ci în investigarea teatrală a patologiei, la fel, sociale şi a mecanismului nebuniei.

Crize e piesa de debut a unui poet, Mihai Ignat, şi singurul montat dintre textele lui, cîştigătoare, de altminteri, a numeroase premii (inclusiv cel pentru cea mai bună piesă a anului 2007, acordat de Uniter, ceea ce-i va da, probabil, şansa unui spectacol la Naţionalul din Bucureşti). E o mostră atipică de scriitură dramatică, pe fundalul unei estetici dominate de şcoala Royal Court, axată pe (inter)acţiune scenică şi oripilată de potenţiala fantomă bîntuitoare a monologului (de ce au oroare nu doar dramaturgii, ci şi teatrul românesc de monodramă? - există raţiuni practice, pe de o parte, din cauza rarităţii actorilor capabili să susţină scenic un astfel de text, pe de altă parte, din pricina aspiraţiilor programatice ale managementului de a implica activ cît mai mulţi artişti în cît mai puţine proiecte...), şi care nu ţinteşte nici măcar în substrat către mizele sociale tipice ale "teatrului nou". Crize e anamneza unei relaţii de cuplu care eşuează (sau nu), traversînd intervalul temporal al unei vieţi umane, iar piesa abandonează contextul interacţiunii publice pentru feeria existenţei private (şi e una dintre extrem de rarele "exemplare" dramaturgice care se păstrează exclusiv în domeniul explorării privatului).

La fel ca şi textul lui Ignat, mady-baby.edu (devenită Kebab într-o variantă "finală") de Gianina Cărbunariu are o vîrstă "respectabilă", iar spectacolul pus în scenă de autoare a fost întrerupt abia de curînd, după ce făcuse cu succes turul festivalurilor euro-canadiene. Înrudită cu anterioara piesă a regizoarei, Stop the Tempo!, mady-baby... inventariază, extrem de virulent-critic, criza douămiistă a generaţiei născute cu puţin înainte de Revoluţie, rejectată de mediul social românesc şi torpilată de mirajul Vestului, trăind visceral refrenul "Niciodată înapoi, niciodată acasă". E cea mai dependentă de contextul databil al României contemporane dintre textele scrise şi cea pentru care statutul de mărturie a protestului public e principala raţiune existenţială.

Kamikaze al Alinei Nelega se înrudeşte formal cu Crize, fiind, la rîndu-i, un mixaj a două monologuri care nu se întretaie, ci îşi succed, plasînd cele două personaje (un cuplu incompatibil funciar) pe poziţiile de luptă ale unui conflict existenţial, în jurul unor valori umane antagonice, al unor modele de viaţă strict opuse, comoditatea amorului burghez şi trăirea plenară a clipei. Nelega abandonează programatic ancorarea într-un prezent identificabil spaţial în beneficiul unei situaţii-limită general valabile uman. Actualitatea "poveştii" nu e dată de trecătoarea conjunctură socio-politică, ci de înregistrarea polarizării radicale a opţiunilor de viaţă într-o lume care lasă din ce în ce mai puţin loc fericirii asumate singular. Şi sinuciderii ca formă a libertăţii.

Sursa generatoare a textului Nicoletei Esinencu, A(II)Rh+, e seria de discursuri care au marcat venirea la putere a popularului Sarkozy şi retragerea de la guvernare a laburistului Blair, calate pe o realitate româno-moldovenească, a rasismului şi naţionalismului patriotard. (În cazul lui A(II)..., a cărui autoare circulă prin lume cu paşaport moldovenesc, situaţia e uşor la limită: dacă criteriul apartenenţei culturale e o chestiune de limbă, faptul că piesa e scrisă în româneşte o plasează în acelaşi spaţiu de existenţă cu mady-baby... / Kebab. Da, însă Bucharest Calling a lui Peca Ştefan, prezentă şi ea în antologia poloneză, a fost scrisă iniţial în engleză, iar versiunea în română e o rescriere a acesteia dintîi. Naţionalitatea devine un criteriu din ce în ce mai relativ într-un mediu artistic "globalizat", în care accesibilitatea e dezideratul prim al producţiei artistice, în defavoarea creaţiei în limbi de circulaţie modestă. Şi nu vorbesc aici de opţiuni radicale ale mutării - recte, emigrării - în altă cultură.

Occidentul trăieşte în prezent o criză a traducătorilor din limbi mici, majoritatea provenind pînă acum din elita emigraţiei, iar soluţia, pentru unii, este scurtcircuitarea traseului comunicaţional prin abandonarea idiomului naţional pentru o lingua franca care privilegiază mesajul, nu expresivitatea). A(II)... e o monodramă la limita poematicului (genul predilect al autoarei), avînd ceva dintr-o cruzime demnă de Artaud, multă ironie şi o pasiune a contestării care trimite exact la opusul ei, pasiunea implicării în destinul unui spaţiu social.

Bucharest Calling e, în intenţia auctorială şi forma ei finală, aproape un manifest în contra realismului sociologizant către care înclină, prin contagiune, mare parte a tinerilor autori dramatici. Cu o structură complexă punînd în mişcare efectul coincidenţelor şi intersectării destinelor individuale, textul mizează nu pe verosimilitatea şi reflexului de identificare a spectatorului/cititorului, ci pe reconstrucţia teatrală a unei atmosfere, a cotidianului citadin bucureştean. E piesa unui oraş, cu tot cu oamenii lui - fără ca aceştia să fie, neapărat, vecinii noştri de fiecare zi (mai mult, ca toate textele despre care am vorbit pînă acum, cu ceva puncte de suspans în Crize, Bucharest Calling trasează momente ale destinului unor tineri - noua dramaturgie nu-i o ţară pentru bătrîni).


Un destin comun

Sînt aceste piese reprezentative pentru un anume moment existenţial - să zicem, anul 2007 - al teatrului de limbă română (ordinea prezentării lor e cea cronologică, a scrierii, în intenţia, uşor mascată, de a face transparentă multiplicarea şi diversificarea vocilor dramaturgice)? Poate că da, poate că nu (orice selecţie e, prin însăşi esenţa ei, o alegere subiectivă pe criterii obiective, căci coerente). În alcătuirea unei antologii, ceea ce primează e (sau ar trebui să fie) capacitatea prezumată a textelor selectate de a supravieţui translaţiei într-un mediu cultural străin. Iar realitatea e că, într-un teatru, aşa cum se tot spune pe la noi, al regizorului, nu multe dintre produsele dramaturgiei recente găsesc resursele vitale de a exista nu ca "literatură", ci ca potenţial scenariu scenic de sine stătător, dincolo de spectacolele care le-au lansat. Nu întîmplarea face ca toate aceste şase texte să fi fost, într-o formă sau alta, "montate" (ghilimelele instituie o distanţă necesară avînd în vedere că A(II)Rh+ a făcut subiectul nu unui spectacol, ci al unui performance - la Bucureşti, în vara lui 2007). "Proba scenei" au trecut-o, aşadar, o mai au de depăşit pe cea a unei traduceri - împreună, mai mult decît fiecare în parte.

Notă: O parte din piesele pomenite mai sus au fost publicate în limba română de Editura LiterNet şi sunt disponibile gratuit aici.



 Toate articolele despre Cartea de teatru


0 comentarii

Resurse

 Alte articole de Iulia Popovici


Alte articole

 Incursiuni printre vecini, Iulia Popovici
 Cărţile de teatru ale anului 2010, Iulia Popovici
 Shakespeare şi meşteşugul teatrului, Iulia Popovici
 Teatrul înalt - Teatrul de artă, o tradiţie modernă, de George Banu, Dan Boicea
 Înălţimi şi prăpăstii în anul teatral 2009 - 2009 - Un an teatral aşa cum l-am văzut, Dan Boicea
 Toate articolele despre Cartea de teatru


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer