Sînt momente în care trebuie să spui pas, să te retragi spăsit din faţa chichiţelor muzicale şi a teoremelor privind başii, percuţia sau sintetizatorul, să-i pui deoparte pe toţi artiştii cool sau mai puţin cool şi, cu puţin efort, să încerci să-ţi reglezi toate mecanismele care au legătură cu aerul, respiraţia şi liniştea. S-ar putea să nu fie chiar atît de simplu, s-ar putea ca, în timp, unele şuruburi invizibile să se fi slăbit, tocit sau ruginit, s-ar putea să fie nevoie de răbdare, s-ar cuveni să dai la o parte inerţia şi zgomotul, grijile şi agitaţia, cuvintele şi explicaţiile, ca să ajungi în inima acelei chestiuni simple şi binecuvîntate, prea puţin luate în seamă de cronicari şi analişti: vibraţia. De aici încolo, e nevoie să umbli cu băgare de seamă şi, pe cît se poate, n-ar fi rău să taci. E lucru ştiut că vrăjile sînt sensibile la vorbele aruncate-n vînt, iar orice balast de inteligenţă le poate spulbera într-o clipă. În cazurile astea, cînd respiraţia intră în cadenţă cu liniştea, iar muzica - să zicem - e blagoslovită de vibraţie lăuntrică, găsesc că cel mai înţelept verdict cu putinţă trebuie să fie "mişto, foarte mişto".
Nu-i deloc exclus ca vorbele astea să fie ridicole şi deşarte, dar, slavă domnului, există note ascunse care nu trebuie să ţină seama de ştiinţa armoniilor, ci doar de ardoare şi sinceritate frustă. În lipsa oricăror foruri abilitate în stare să calculeze viteza de propagare a sunetului înspre suflet, insist să declar orice descriere a acestei plutiri ca fiind nulă şi neavenită. Mărturisesc, de asemenea, că, dintr-o voluptate de a da cu tifla în ştiinţele exacte, îmbrăţişez cu bucurie ideea că în privinţa unor cîntece nu e nimic de făcut. Singurul criteriu valabil devine cel personal, cel al uşurinţei de a intra în rezonanţă cu acele note ascunse.
Din acest punct de vedere, muzica folclorică a fost întotdeauna mai aproape de starea de graţie a unei melodii, de puritatea ei absolută, în care cîntecul (cu tot ceea ce presupune el: construcţie, instrumente, ritm etc.) nu mai este o miză în sine, ci, dimpotrivă, devine doar unealta prin care sufletul, patima şi intensitatea unei comunităţi sînt scoase la iveală. În cazul acesta, discuţia teoretică strict muzicală nu poate fi decît searbădă şi superfluă: lucrurile cu adevărat importante sînt date uitării, iar ceea ce rămîne ar putea împărtăşi soarta unei coji de seminţe. Cum ar putea fi oare descris corul unor tanti ţepene acompaniat de acordeonul ieftin al unui nene, ţeapăn şi el? Cum să spui oare că această muzică ce are de-a face cu pescari, luntre, ape şi peşti poate fi mai emoţionantă, mai pură şi mai înălţătoare decît orice compoziţie Pink Floyd? E posibil oare să amesteci şi să compari un acordeon dezacordat cu chitara lui David Gilmour de pe "Shine On You Crazy Diamond"? De dragul termenului muzică se pot oare găsi puncte de legătură între acele tanti care cîntă în corul din Sfîntu Gheorghe şi Clare Torry, cea care a devenit celebră pentru refrenul fără cuvinte din "The Great Gig in the Sky"? Presupun că nu. Şi mai cred că oricît de mult aş iubi o formaţie precum Pink Floyd, există un loc ascuns în unii oameni care va vibra întotdeauna la zborul raţelor, la întinderile de apă şi de stuf despre care femeile din Deltă au ştiut întotdeauna să cînte. E posibil ca tocmai uşurinţa cu care melodia lor pluteşte peste ape, firesc şi limpede şi de la sine înţeles, să fie de vină pentru toată respiraţia regăsită care naşte, numai ea ştie cum, vibraţia aceea copleşitoare.
În cîntecele de acest fel, asezonate comercial şi exotic (ca să nu spun derutant) cu un festival de film precum Anonimul, se află starea de graţie a muzicii, cea care nu are nevoie să explice nimic, pentru că înseamnă deja totul. Nu încercaţi comparaţii cu alte coruri de muzică rusească sau ucraineană din Deltă. Întrecerile de acest fel nu-şi au rostul decît pentru competiţiile tip "Floarea din grădină". Atît timp cît sinceritatea nu va fi pervertită de festivalurile orăşeneşti, peştii, nisipul, marea, oamenii se vor afla mereu în aceste cîntece simple. Rămîne doar să vă reglaţi respiraţia şi să vă deschideţi pe cît se poate sufletul. Restul ar trebui să vină de la sine.