M-am simţit încleştată în secunda doi. Atentă să nu-mi scape vreun cuvânt, să nu pierd vreun înţeles. Poate că a fost un soi de melancolie patologică cu care am rezonat la bun început, nu ştiu. Şi vocea aia... E foarte liniştitor. Probabil că e doar minunat când întâlneşti pe cineva în care nu doar că te regăseşti, dar care îţi arată şi alte orizonturi. El mă face să mă întreb dacă nu cumva greşesc grav crezând că universul nu e făcut din şi nu poate fi spus prin cuvinte, oricât de mult aş vrea să fie posibil. În schimb, aş numi aici una dintre cele mai fertile declaraţii ale lui (dintr-un interviu acordat lui Jeffrey Brown, în 2006, pentru Online NewsHour): "Most of my writing is, in fact, autobiographical. Yes, that's fair. But, you know, autobiographical takes in a lot. It also includes the imagination. Your imagination also has a history. It is also born, grows old, suffers decay and old age, and dies. So the imagination is part of the whole autobiography."
L-am auzit la un moment dat, într-un alt mini-interviu postat pe situl său oficial, zicând că a avut dintotdeauna un soi de apetit pentru depresie ar spune unii, pentru o stare permanentă de veghe a conştiinţei, corecta el, că, oricâte femei, sticle de vin, ţigări sau rupturi ar fi folosit, nimic nu părea să alunge cu adevărat norul ăsta. He was back on boogie streets somehow every single time. Sinceritatea poate fi adesea confundată de oameni cu prăpastia. Seninătatea a venit odată cu trecerea timpului, cu fiecare sărut din cele o mie de la început. El a descoperit rutina ca pe o relaxare de care nu te poţi sătura, ca pe o pauză binemeritată de la această "disperare". Educaţia iudaică şi practicarea meditaţiei budiste "au slăbit" forţa anxietăţii, după cum mărturisea deseori în interviuri. E vorba nu despre o viaţă mai săracă, ci de una mai simplă. În loc să-i pun eticheta de "artist întunecat", aş zice doar că munca lui este responsabilă. Nu cred că există cu adevărat vers în cazul lui dacă nu există muzică. Dar muzica va rămâne mereu tributară versurilor, pentru că ele îi oferă dreptul la existenţă, alibiul perfect. Şi ai fi tentat să spui că totul e atât de simplu, banal poate. "I've got to let it flow", mai zice el undeva. Acordurile se repetă parcă la nesfârşit. De cele mai multe ori nu puteam anticipa sfârşitul, mă concentram asupra cuvintelor, iar restul era plutire. Totul e ca la înot: să crezi că apa te va susţine, să ai încredere în ea. Mie cu apa nu-mi iese, în muzica lui Cohen pot să mă las.
Dragostea pare să fie liantul tuturor lucrurilor, într-un amestec bizar de banal liber consimţit şi întâlniri predestinate, mistice. Dar dincolo de orice, toate lucrează pentru spirit şi pentru libertatea lui. Ce trebuie e un strop de nebunie. Să te dai. Cohen îmi spune că liber nu e cel care-şi înfrânează pornirile şi sentimentele, ci cel care le ascultă şi riscă. Să crezi că nimic nu e întâmplător, să găseşti sens în fiecare lucru şi să oferi fără să-ţi pese că primeşti sau nu înapoi. Suzanne e o astfel de nebună, care nu aşteaptă răspuns pentru iubire, care te hrăneşte cu ceai şi portocale tocmai din China ca să-ţi înece orice impuls crud de a desprinde vraja. Dragoste oarbă? Poate. Ca şi credinţa, pentru că Suzanne e un cântec despre spiritualitate de fapt. Iar Cohen face o jonglerie fină cu graniţa aceasta, umanizând divinul. Ce dovadă mai mare de dăruire decât aceasta: " And when the hunger for your touch / Rises from the hunger, / You whisper, You have loved enough, / Now let me be the Lover."
Here it is este unul dintre cele mai frumoase cântece despre moarte. E ca un inventar, ca şi cum ţi-ai încărca toate cele lumeşti într-un camion pentru că te vei muta... dincolo. Şi vine prin vocea unui om care pare împăcat, pregătit, înţelept, iubit. Nu l-am simţit nicio secundă morbid. E doar... firesc. Întocmai cum Alexandra leaving e cântecul pe care cred că ar trebui să se termine fiecare poveste de dragoste. Fără regrete, fără priviri în urmă, fără resentimente. Păstrând doar ce a fost unic. Sentimentul că nu pierzi ceva, ci că ai câştigat. Nu ai cum să nu-l "ierţi" când îţi cântă: "I loved you in the morning, our kisses deep and warm, / your hair upon the pillow like a sleepy golden storm, / yes many loved before us, I know that we are not new, / in city and in forest they smiled like me and you, / but let's not talk of love or chains and things we can't untie, / your eyes are soft with sorrow, / Hey, that's no way to say goodbye..."
Şi dacă stai să te gândeşti că viaţa nu e decât o colecţie de amintiri, atunci e uşor să-ţi faci o relaţie specială cu trecutul şi să continui să trăieşti în el tot ce n-ai fi vrut să aibă sfârşit. Laşi masca afară şi intri în tine, în viaţa ta secretă. Seara din 21 septembrie 2008, când este programat concertul din Bucureşti, de pe Stadionul Arcul de Triumf, va însemna un pic reeditarea acelei nopţi din trenul rece pentru mine. Va fi noaptea în care Cohen va împlini 74 de ani de viaţă. Şi mă bucur teribil că o va petrece şi cu noi. Şi-mi vine să cânt Memories ca un tribut adus nimicurilor atât de importante de care ne îndrăgostim în viaţă. Când vreau s-o iau de la capăt, ascult Lover, lover, lover şi-mi trece, gravitatea lui mascată sub ritmuri uşoare mă trezeşte. Acest cântec despre război şi identitate este un exemplu perfect pentru un bun obicei al lui Cohen: poveştile sale întotdeuna trimit dincolo de aparenţe. Acolo unde nimic nu pare complicat, se ascund adevăruri dureroase. Iubirea e explorată pe paliere care par să nu-şi piardă nicicum din consistenţă oricât de mult timp ar trece. Ea e tot timpul depanată, trecută prin toate straturile societăţii şi folosită doar pentru a înţelege ce înseamnă viaţa de fapt.
Cohen nu cântă despre dragoste în opoziţie faţă de ură, ci o preferă pe aceea care îmbracă toate formele ei lumeşti şi le depăşeşte, care priveşte direct spiritul, pe cea ce devine incredibil de curată şi de simplă pentru că se dezice chiar şi de nevoia de a iubi, renunţă la orice soi de orgoliu sau ambiţie deşartă. Iar eu, ca om, ajung să mă simt foarte confortabil în poziţia de fiinţă care doar iubeşte şi atât: "I'll try to say a little more: / Love went on and on / Until it reached an open door / Then love itself, love itself was gone. / Then I came back from where I'd been./ My room, it looked the same - / But there was nothing left between / The Nameless and the Name. "
Era prima zi a unui nou an. Fusese o noapte lungă şi prea grea. Zăceam într-un balansoar, cu o pătură peste picioare. Se crăpa de ziuă. În playlist, Leonard Cohen şi Janis Joplin. O formulă magică. Cohen poartă în el un soi de individualism empatic, visceral, de care nu se poate desprinde. El e acolo, în The Tower of Song, adesea ironic faţă de propria persoană, dar e şi cu ceilalţi. Cântecul scris pentru Janis Joplin, Chelsea Hotel #2, spune povestea unei nopţi, a lui "aici şi acum" de fapt. Nebunia anilor '60, când desfrâul era mai dulce ca niciodată, iar prietenia experimenta plăceri ce nu puteau fi încercate de unul singur: "We were running from the money and the flesh." Cohen poate fi cumva o mostră preţioasă pentru natura solitară a omului.
Călătoria se poate încheia la cel mai baroc bal cu putinţă. Unul din Viena. E melodia pe care i-aş pune-o copilului meu în timp ce i-aş citi Cenuşăreasa. Nu va înţelege tot ce e de înţeles, dar chiar şi aşa nu va fi puţin. Take This Waltz are o lume întreagă în el. Cohen a luat poezia lui Federico Garcia Lorca, Little Viennese Waltz, şi a făcut din ea cel mai frumos basm. Vocea ei din final este dumnezeiască, e total desprinsă din universul acesta şi face să nu-ţi mai pese cât de reală e viaţa ta, căci viaţa e un vis. Dacă nu mă credeţi, ascultaţi The Smokey Life. Şi paşii voştri pe podeaua ca oglinda.
"I don't think of myself as a singer, writer, or any other thing,
the job of being a man is much more than any of that."
(Leonard Cohen)
Mergeţi aici şi alegeţi din Cohen. Muzica vorbeşte singură.