Omul care a oprit ploaia - Leonard Cohen, 2008

Publicul

Peste zece mii de spectatori - mai mulţi decît numărul biletelor vîndute. O organizare destul de reuşită şi în orice caz generoasă ("Lasă-i, domne, dă-i... doamne iartă-mă, că e fără cinci!"), si în orice caz mai reuşită decît la Viena, unde, la Konzerthaus, Leonard Cohen a trebuit, se pare, să dea sonorul mai încet ca să nu deranjeze. Şi Bucureştiul nu e singurul loc unde publicul neaşteptat de numeros şi traficul haotic au deranjat începutul concertului. Un public de toate vîrstele; şi oarecum timid: a fost nevoie de trei încercări ca să se audă cît de cît "Mulţi ani trăiască".

Despre concert - numai exclamaţii. A doua zi, Jurnalul Naţional, co-organizatorul evenimentului, supratitlul pe prima pagină: "Plecăciuni, maestre!", pe a treia: "De excepţie" şi dedesubt, pe ambele, cu litere mari: "Leonard Cohen: concert ca o rugăciune". Efuziunea actriţei Carmen Tănase, citată tot acolo: "Mă înclin în faţa lui Leonard Cohen!" - este mai autentică decît titlul onctuos. "...atîta fragilitate şi modestie încît ar putea fi un exemplu pentru mulţi cîntăreţi români", spune Cioroianu, mai degrabă condescendent decît înţelept. Reacţii culese pe viu sau prin mail, de mai peste tot: "emoţionant", "excepţional", "incredibil", "formidabil", "magic", "unic nu doar între concertele lui Leonard Cohen ci şi între concerte în general". Eleganţă, farmec, energie, talent, naturaleţe, "n-am cuvinte". Ovaţii încă înainte de prima notă şi mult după ultimul chapeau. Muzica ni se adresează atît de direct încît parcă trebuie să răspundem cumva şi unii se fîstîcesc. Dar lumina de pe figurile din public spune destul. N-am mai văzut niciodată atîtea zîmbete în Bucureşti.



Suveniruri

Nici un afiş în tot oraşul. Legitimaţia de presă e însă un mic afiş. Biletul e impersonal, banderola roşie fără nici o inscripţie. O sticlă de Merlot, serie limitată la 500 de exemplare, cu portretul lui Leonard Cohen, producţia unuia dintre sponsori. O broşură distribuită gratuit la concert: Events e unicul organizator care a avut ideea (generoasă: programul oficial costa 50 lei) de a edita un caiet propriu. Publicaţia de patruzeci de pagini, cu un design desuet dar cam înghesuit, reproduce zece fotografii la vîrste diferite ale lui Leonard Cohen. Conţine extrase din eseul biografic al lui Mircea Mihăieş - citim de două ori că poetul ar fi "maniaco-depresiv", avem lista amantelor (şi trei fotografii: "Judy", "Rebecca" "Janis") şi ni se dezvăluie "drogurile, viaţa dezordonată, sexul întîmplător (...)" şi iarăşi: " (...) abuzul de droguri, iubirile nefericite, haosul descurajării" - în general, o selecţie cam curioasă din volumul altminteri îndeajuns de gros de la Polirom. Caietul continuă cu extrase, traduse la repezeală şi neatribuite, dintr-un articol din 2004 al lui Tim de Lisle în The Guardian, un fel de "ştiaţi că...", apărut atunci drept omagiu hazliu la aniversarea de 70 de ani a lui Leonard Cohen. Spre deosebire de caietul-program oficial al turneului, cadoul organizatorului cuprinde versurile tuturor cîntecelor din lista turneului (afară de două, auzite doar la Bucureşti) şi se încheie cu discografia - caietul oficial cuprindea şi bibliografia completă^*



Muzica

"Este pentru noi toţi aşa un privilegiu să ne aflăm împreună aici, netulburaţi, în vreme ce o bună parte din lume alunecă în haos şi în neorînduială... so ring the bells that still can ring...". După un Mulţi ani trăiască: "Last time I stood upon the stage I was sixty years old, just a kid with a crazy dream". Zîmbetul poznaş, vocea cu încă puţin mai joasă.

O surpriză: Famous Blue Raincoat (cîntat pînă acum doar în Grecia); şi The Partisan, numai la Bucureşti (în loc de Boogie Street, Sharon Robinson a lipsit). Regia turneului a prevăzut de la bun început un dublu-bis: aproape trei ore de concert, lucru neobişnuit; şi cel mai lung concert al lui.

Putem trece în istoria Bucureştiului şi faptul că Leonard Cohen a descoperit "adevărul ultim" aici: gluma prevăzută după Tower of Song, adaptată pentru "aici, la Bocooreshtii", rostită domol şi atent. Şi cîntecul într-o versiune mai plină de gravitate decît versiunile vechi, puţin ironice.

Şi, afară de rutina simpatică şi pusă perfect la punct, versiuni noi ale tuturor cîntecelor. A cîntat Everybody Knows mai melodios şi mai puţin sardonic, Bird on The Wire mai încet şi mai lent, Take This Waltz fără să accentueze ritmul de vals, So Long Marianne mai energic decît versiunea duioasă de pe discul de debut, Hallelujah aproape ca pe o lectură, a început Democracy vorbind o strofă şi Suzanne a fost pe alocuri aproape o recitare. La If It Be Your Will, citeşte cîteva versuri, dă tonul şi, în umbra albastră, cu pălăria la piept, le ascultă apoi minute în şir pe Webb Sisters.

Orchestraţia e neobişnuită pentru cine cunoaşte versiunile vechi. Dicţia e deseori narativă, schimbările în linia melodică, în ritm şi în accente aduc un plus de tandreţe sau dimpotrivă, de dramatism şi scot la lumină nuanţe noi ale unor versuri pe care credeam că le ştim deja.

Puţină ploaie. Cam ciudată. A pornit cam la ceea ce ar fi putut fi sfîrşitul concertului, Take This Waltz. La primele picături, un moment de şovăială; lumea s-a ridicat brusc, cîţiva au plecat. Leonard Cohen ieşise o clipă din scenă în pasul ştrengarului ca să afle că picură: "Dacă trebuie să plecaţi nu vă reţin, dar dacă rămîneţi, o să cîntăm mai departe". Ovaţii. Leonard Cohen a ridicat puţin vocea, şi-a înăsprit-o puţin. Ploaia s-a oprit. După Amsterdam, e a doua oară că face chestia asta, poate fiindcă şi-a acoperit creştetul cu pălăria asta neagră. Publicul a rămas în picioare pînă la sfîrşit: încă aproape o oră de concert.

La festivitatea Rock & Roll Hall of Fame, Lou Reed, vechiul lui prieten, îi spusese: "We're so lucky to be alive at the same time".


*: Merită amintit că sursa la îndemînă a tuturor acestora este www.leonardcohenfiles.com, pagina de internet a lui Jarkko Arjatsalo, documentaristul cel mai vechi şi quasi-oficial al lui Leonard Cohen.