O voce cu pălărie şi cravată printre îngeri. Leonard Cohen la Amsterdam 2008

Conul de umbră

Într-una dintre fotografiile oficiale recente, Leonard Cohen ţine strîns în mînă trofeul Rock'n'Roll Hall of Fame, o siluetă feminină din metal patinat, cu braţele întinse în sus, ţinînd un disc. Leonard Cohen are o expresie hotărîtă, un zîmbet încordat, ceva între bucurie şi amuzament reţinut. Sau e pur şi simplu mişcat. L-a primit în 2008, la exact 20 de ani după Bob Dylan (cu şapte ani mai tînăr). Cînd se arată în public, Leonard Cohen e în ultima vreme îmbrăcat ca un gangster: costum negru cu dungi fine, argintii, pălărie cu borul îngust lăsat pe frunte, papion sau o cravată neagră (cu un colibri albastru pentru turneu). Răsfiră deseori un şirag de mătănii. Mătăniile şi pălăria cu borul îngust - accesorii noi în garderoba lui "modestă, dar aleasă", cum o descria în tinereţe. Un om care trebuie să facă tot timpul ceva cu mîinile, cu mintea; un chip a cărui expresivitate trebuie atenuată. Seriozitatea asta protejează felul de a fi el însuşi al unui poet care a reuşit să spună ce avea de spus fără să se lase păcălit prea tare de talent. Un poet căruia poezia nu i se întîmplă "în vreme ce-şi face alte planuri".

După The Future, albumul lui cel mai politic, şi probabil unul dintre cele mai poetice albume politice din anii şaizeci încoace, viitorul părea să fie limpede: Leonard Cohen s-a retras puţin, fără să fi fost vreodată prezent în felul vedetelor.

Duce o existenţă mai degrabă normală, dă cîteva interviuri, substanţiale, pe an (nu vrea să acorde nici unul în timpul acestui turneu). De la ultimul turneu, din 1993, şi-a petrecut cîţiva ani la o mînăstire Zen de lîngă Los Angeles, condusă de un vechi prieten şi guru; o disciplină severă dar discontinuă: "Poate că alţii se află acolo pentru un scop mai înalt, dar eu încerc să-mi termin cîntecele, asta e tot ce fac de douăzeci de ani în zendo". A scos două discuri. Albumele mai vechi i-au fost reeditate constant. Cîntecele lui apar în coloana sonoră a mai multor filme. A publicat două volume, cel mai recent, Book of Longing, apărut imediat în mai multe limbi (traducerea românească sub titlul Cartea Aleanului, într-o versiune foarte ingenioasă şi elegantă a lui Şerban Foarţă). Philip Glass a compus un ciclu de 22 de cîntece "bazate pe poemele şi desenele lui Leonard Cohen", la care poetul a participat cu lecturi live şi în studiou. A făcut numeroase clipuri, unele premiate. A avut expoziţii, şi a publicat, desene şi grafică. I s-au dedicat două filme documentare şi au fost reeditate unele mai vechi. Cele cîteva cărţi despre Leonard Cohen au fost şi ele reeditate şi traduse, au apărut cîteva noi. De cîţiva ani încoace au loc congrese anuale care îi sînt dedicate, cu participarea multora dintre muzicienii cu care a colaborat. Numărul de cover-versions a ajuns la cîteva mii. Legenda favorită a jurnaliştilor despre absenţa lui Leonard Cohen din atenţia editorilor şi mai ales a publicului nu se confirmă. Doar ritmul lui obişnuit de creaţie, foarte lent şi aşa - cîte un album şi o carte la cîţiva ani - se încetinise încă puţin. Şi zvonul că va da un concert devenea din ce în ce mai vag. În 2005 a fost victima unui "mic dezagrement financiar" care l-a adus în atenţia a presei, înainte de a-l convinge să iasă din nou pe scenă.

Mini-turneul de promovare din primăvara lui 2007, cinci concerte la New York, Londra, Oslo şi Varşovia, în săli mici, pentru Blue Alert - discul lui Anjani Thomas, produs, şi pe versuri, de Leonard Cohen - pare să fi fost un test, cu rezultatul previzibil: sălile au fost neîncăpătoare; publicul l-a întîmpinat cu ovaţii şi a aplaudat, ca totdeauna, încă înainte de primul acord; îi ştia versurile, deşi cîntecele erau noi. Nu dispăruse nici o clipă din vizor. Din imaginea lui publică face parte şi stereotipul absenţei din viaţa publică.


Flash-back

Înainte de primul disc, Leonard Cohen publicase deja două romane şi trei volume de versuri. Împins (literalmente) pe scenă de Judy Collins, la succesul căreia contribuise (cu "Suzanne" şi "Priests"), intră cu o întîrziere de cîţiva ani faţă de ceilalţi cantautori ai epocii pe scena muzicală. CBS îi oferea un contract la treizeci şi doi de ani, şi, patru ani mai tîrziu, Universitatea din Toronto îi achiziţiona manuscrisele. A devenit bardul oficial, şi este, de mult - alături de unii ca Robertson Davies, Margaret Atwood, Irving Layton, Michael Ondaatje - unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai literaturii canadiene; şi anume unul greu clasificabil.

Refuză în 1969 un prestigios premiu canadian (The Governor General's Award for Poetry): "poemele însele îmi interzic să îl accept", şi: "nu există nimeni în Canada care să-mi poată judeca scrisul". Dar şi el, şi Canada, au evoluat de-atunci şi Leonard Cohen a primit, între timp, neobişnuit de multe distincţii pentru un cantautor - printre altele mai puţin frivole, pe aceea pentru Best Dressed Man of Montreal.

Fără vreun un efort special, Leonard Cohen s-a ţinut departe de scena culturală şi politică - pentru a putea rămîne el însuşi. A refuzat să se înroleze public, pentru a nu fi înregimentat. Ca Lawrence Breavman, alter-ego-ul din Joaca preferată, care se refuza propriilor sentimente pentru a nu se limita la ele. Multe dintre clişeele celor cîteva epoci şi mode culturale pe care le-a traversat i se aplică abuziv; le tolerează cu seninătatea cuiva care preferă să fie lăsat în pace decît să se explice.

Într-un interviu (teribilist-amabil, ca de-obicei) din anii '60 în Maclean's, Leonard Cohen murmura: "Nu reuşesc să mă droghez cu LSD. Văd cum cei din jur ajung la halucinaţii, dar eu nu reuşesc. (...) Nu vreau să denigrez această substanţă - a făcut multe lucruri minunate pentru mulţi oameni. Dar pentru mine este ca şi cum m-aş întoarce în locul unde, oricum, mă aflu deja". Nu era, cu siguranţă, cel mai rău copil din cartier, dar venind de la cineva cunoscut o vreme sub porecla de Captain Mandrax, ironia e cusută cu aţă albă. Această caracteristică subminare a autoironiei, răsplătită de la bun început cu aplauze, l-a însoţit dintotdeauna.

A spus adesea despre sine că se simte "ca un profet depăşit de propriile profeţii". Poate că îl depăşesc fiindcă se opreşte locului ca să le transforme în poeme şi în cîntece: "Cred că lumea se poate schimba cu ajutorul cuvintelor".

Dar cochetăria de a provoca nedumeriri, fie ele poetice, are şi riscuri.


Imaginea publică

Una dintre cele mai timpurii observaţii care se fac despre el este că oferă publicului o figură paradoxală. Sarcasmul îi trece drept melancolie, e suspectat de cabotinism. Mulţi văd în constanţa stilului, şi dincolo de schimbările evidente, doar "monotonie". Dar dincolo de clişeele la crearea cărora contribuie cu o morgă amuzată, se vede disciplina unei lucidităţi cultivate care nu are cum trece nimic cu vederea, deci trebuie să armonizeze ireconciliabilul.

Prezenţa lui Leonard Cohen, în texte şi pe scenă, are (cu propriile lui vorbe despre Anjani Thomas) "generozitatea aceea reală, care nu copleşeşte ci hrăneşte şi aduce bucurie", astfel încît oricine face relatarea unui concert îşi mărturiseşte - e aproape un automatism - o apropiere intimă. Numărul din august 2008 al Word Magazine rezumă: "Turneul de acum al lui Leonard Cohen a transformat uriaşele arene fără suflet în conversaţii personale".

Această apropiere fortuită îi nedumereşte pe criticii prea spontani sau emotivi şi îi ispiteşte să dea frîu liber unor observaţii formulate deseori după un calapod oximoronic primitiv, într-un regim al prezumţiozităţii şi al preţiozităţii, care dislocă ocazional discernămîntul.

Jet-Set Mahatma, îl caracterizase Michael Ondaatje în studiul lui (primul şi unul dintre cele mai interesante) despre Leonard Cohen. "Anarhistul fără bombă", îi parafraza un ziarist german prin 1978 o replică ironică dintr-un interviu vechi de cîţiva ani. "Întruchiparea cavalerului misogin", "rabinul muzicii pop", "neguţătorul de jelanii", "regele întristării", un "Byron al Rock'n'Roll-ului", "bardul melancoliei nocturne", un "pelerin ursuz", "sfîntul patron al angoasei", "speculantul de balade" (îl prezenta un moderator de radio şi transmitea Tower of Song), "nabab al disperării", "trubadur hard-core", o "eminenţă cenuşie de cabaret","maestrul amărăciunii", omul "sătul de-atîta sastisire şi disperat de-atîta zădărnicie", "maestru al deznădejdii", "înaltul comisar pentru mîhnire al Canadei" şi tot aşa - nu ţin minte să fi citit atîtea butade despre alt artist.

"Cred că am început să fiu luat în serios şi ca altceva decît un Comandor al Tristeţii abia cu Various Positions" (al şaptelea album, din 1984). "Sînt un poet minor", dar: "... cînd spun asta despre mine nu este deloc o dovadă de modestie", declara uneori în anii nouăzeci; "cel mai mare poet minor al secolului", supralicita un jurnalist la scurtă vreme.

"Mulţi mă socotesc un trîntor depresiv care face negoţ cu motive de sinucidere", constata Leonard Cohen într-un interviu, după apariţia Ten News Songs, în 2001, supralicitîndu-şi modestia şi dezamorsînd-o în acelaşi timp, în felul lui caracteristic.

Despre Jikan, numele Zen al lui Leonard Cohen, dobîndit la capătul recluziunii de la începutul deceniului trecut: "N-am spus niciodată că acest nume înseamnă Cel Tăcut. S-a răspîndit prin aer şi-a ajuns aşa la ziarişti - deşi de cîte ori am fost întrebat, am dat traducerea lui Roshi, în engleza lui stîngace: linişte obişnuită, normală, pur-şi-simplu ok, linişte cum nu-ţi baţi capul". Sînt însă numeroase comentariile privind elocinţa "paradoxală" a scriitorului "taciturn"

Aşa funcţionează sistemul. Prin "fisurile" autodescrierii, prin interstiţiile unui crez poetic discret, neghiobiile se autoreproduc de peste patru decenii, lucru cu care Leonard Cohen declara acum deja mulţi ani că s-a obişnuit şi peste care trece cu o, de obicei, liniştită şi amabilă resemnare.

Asemenea explozii de admiraţie jurnalistică dovedesc doar că vivacitatea metaforei şi paradoxul, surprizele elaborate şi tentaţia de a forţa expresivitatea, sînt molipsitoare - spre deosebire de talent, care mai cere şi muncă.

În turneul de anul acesta, la Amsterdam, pentru ultimele măsuri din Tower of Song, Leonard Cohen a inventat o mică parodie de text hasidic: "Nu vă opriţi din cîntat, nu vă mai opriţi. Luaţi-mă în patul vostru în seara asta şi mîine dimineaţă am să vă cînt, pentru că tocmai a fost să-mi fie dat, prieteni, după ce m-am străduit să scot la iveală misterele filosofiilor, ale religiilor, după ce am încercat să penetrez toate lucrurile complicate, în clipa asta mi s-a arătat, am avut în sfîrşit revelaţia şi mi s-a arătat răspunsul. Am să vi-l spun şi vouă, fiindcă nu sînt omul care să vă ascundă aşa ceva. Sînteţi gata? (daaaaa!) Răspunsul este:..." - şi arată cu palma deschisă, strălucind ca o mică flacără albă în lumina reflectorului prevăzut special, către surorile Webb, care murmură, cu vocile lor de îngeraşi, refrenul: "Du-dam, dam-dam, da-du-dam, dam". Leonard Cohen repetă: "Du-dam, dam-dam, du-dam-dam", cu intonaţie de citat ritual, zîmbind larg, în urale, hohote de rîs şi aplauze de aproape un minut, întrerupte de Suzanne - o versiune mai puţin cadenţată, mai lentă, cu o voce pe alocuri aproape şoptită, mai potolită decît versiunile vechi.

Dacă ajunge şi mai joasă, observa cineva, vocea lui are să devină inaudibilă şi ne va atinge doar ca o vibraţie telurică. Între "o voce dogită şi caldă" (condescendenţa unui ziarist de la NYT în 1968), "voce devitalizată, de bas obosit" (obrăznicia mai recentă a unui ziarist din România) şi "o voce ca de şocolată topită" (constatarea candidă a nu mai ştiu cui), inventarul mirărilor privind aptitudinea vocală a lui Leonard Cohen e foarte bogat. Drept care "I was born like this, I had no choice/I was born with the gift of a golden voice" e dintotdeauna un moment comic în concerte.

Vocea care gravează versurile nu în zona memoriei pentru cuvinte, ci în aceea care absoarbe stări; gesturile reţinute, o politeţe caldă care stabileşte discret distanţa potrivită; obiceiul de a răspunde atent şi de a glumi cu seriozitate - toate acestea pot lăsa impresia că "turnul de cîntec", din care un om amabil coboară ca să-şi facă datoria faţă de sine şi de noi, este şi locul în care ne întîlnim cu el. Riscăm să comitem un abuz.

Dar discrepanţa dintre lipsa subtilă de măsură şi facultatea de a rezona la arta lui Leonard Cohen e o dovadă că misterul poetic există.


Clişee dintr-un concert

A trebuit să întrebăm de cîteva ori cum se ajunge la Westerpark - o fostă zonă industrială, acum un complex cultural binecunoscut, pe un canal aproape de marginea Amsterdamului. "A, la concertul lui Leonard Cohen" ni s-a răspuns de fiecare dată.

Doi poliţişti călare, pază, filtru dublu, îmbulzeală fără panică. Mulţi dintre cei peste 15.000 de spectatori păreau să vină de departe. Am auzit toate limbile Europei, inclusiv româna. Pe o vreme, de cîteva zile, rece şi înnorată ca toamna, terenul de lîngă Westergasfabriek începuse să se umple cu două ore şi mai bine înainte de concert. Destulă vreme să ne recunoaştem unii pe alţii şi să schimbăm priviri: cei care am crescut cu Leonard Cohen, media de vîrstă peste 45. Rare vestigii vestimentare - bijuterii indiene, fuste lălîi, cu albastru, cu flori. Plete sure. Bărbi. Mă întreb dacă ni se citeşte în ochi întrebarea: "tot de-acolo venim şi noi?"

Schimbăm amabilităţi, schimbăm locul, ocupăm politicoşi, de-aceea am venit mai devreme, cîte douăzeci şi unu de centimetri din bara de metal care ne desparte de prosceniu, ne aranjăm în înghesuială şi vom sta mai bine de patru ore în picioare. O doamnă fardată ca pentru o seară la operă, cu un zîmbet atît de persistent încît mi-a rămas în memorie ca Pisica din Cheshire. O alta cu turban şi cu o privire moale, fixă. Neaşteptată proporţia de oameni sub treizeci şi ceva de ani. Lîngă mine, cineva s-a făcut, cu timpul, şi mai mic: e o surpriză, "acest domn de-o eleganţă virilă care îmbracă un corp muzicalizat" cu concertul lui "rafinat ca un dineu cu icrele cele mai negre". Altminteri, mai nimeni extravagant. O claie de păr roşu, de vîrstă veşnică, şi prietenul ei, un domn înalt, frumos şi tandru.

Dance Me... deschide concertul, aplauzele încetează abrupt şi toată lumea se gîndeşte la acelaşi lucru. Concertul se va încheia cu Whither Thou Goest, de fapt versetele 16-17 ale primului capitol din Cartea lui Ruth, o importantă rugăciune mozaică: "(...) o veche binecuvîntare care leagă generaţiile între ele", explica Leonard Cohen cînd o cînta live, acum exact treizeci de ani.

Ameninţase toată ziua să plouă. Cei veniţi din Bucureştiul canicular aveau bluziţe de vară şi regretau cochetăria de dimineaţă: "thank you so much for standing in the cold". "There is a crack in everything/That's how the light gets in". Vorbele potrivite la momentul potrivit: un mare secret.

Vremea a ţinut pînă la urmă cu Leonard Cohen. După Everybody Knows, cu un zîmbet încîntat şi o expresie de călător tocmai ajuns de-asupra norilor, pe culme, spune: "youuu're covered in sunlight!", într-o cadenţă desăvîrşită. Cineva îl anunţă: "You too!"; şi: "We love you!"

Soarele a pictat un apus cu mult roşu şi gri, Hallelujah.

A plouat, ca prin minune, în cele din urmă, doar cîteva minute. La primele picături - Take This Waltz - sute de oameni şi-au pus pelerine de plastic albastru şi gri, produsul prudenţei locale. Nimeni nu s-a clintit, o singură umbrelă roşie, ţinută foarte sus, era mai degrabă o declaraţie.

Concertul ţine trei ore, şi, cu o trupă mai numeroasă decît alteori, din care fac parte vechi colaboratori dar şi angelicele Webb Sisters, e pus la punct ca nici un alt concert de-al lui de care îmi aduc aminte. Pe fundalul scenei, David cîntînd la liră, o grafică de Leonard Cohen. O sonorizare care lasă să se înţeleagă fiecare cuvînt, deşi sîntem în aer liber. Lumini precise segmentează stările şi gesturile.

Leonard Cohen se străduieşte să ofere un spectacol: "Ştiu că biletele sînt scumpe, dar sper să vă placă". La concertele de acum 15-20 de ani se mişca cu graţie, se apleca sugestiv asupra microfonului, bătea ritmul clapelor şi cam atît. Dădea uneori impresia că preferă să stea liniştit în echilibru - după faimoasele Red Needle, Château Margaux şi alte cele. Acum se mişcă sprinten de-a lungul scenei, îşi însoţeşte cadenţele cu paşi de dans. Se lasă în genunchi în faţa lui Javier Mas şi îl ascultă demonstrativ. Face gesturi largi cu pălăria de gentleman cambrioleur, o strînge la piept ca un solicitant răbdător al atenţiei publicului, care ovaţionează des şi îndelung. Monitoarele îi surprind adesea un zîmbet larg şi uneori un aer gînditor. Îşi scoate pălăria şi lumina în care sîntem învăluiţi îi inundă faţa.

Whither thou goest I will go, cîntă a capella toate îngeresele de pe scenă.

"It's pretty, do it again".