Because of a few songs... - Leonard Cohen la Bucureşti

Mai întâi am crezut că îl aşteptasem de la începutul nopţilor buimace de insomnie... al lunilor de somn tulbure, al ultimilor ani descumpăniţi de lipsa miracolelor şi de prozaicul cotidian... Am bănuit apoi că tânjeam "dressed in rags of light" după venirea lui, din clipa în care i-am auzit pentru prima oară vocea... undeva în adolescenţă... Mă înşelasem. Pentru că Leonard este el însuşi marea absenţă, melancolia, aşteptarea inutilă, resemnată, fără început şi fără sfârşit a celui care nu va veni niciodată. A aceluia pe care l-ai presimţit, poate, undeva de-a lungul şirului alternant de întuneric şi lumină căruia-i spunem viaţă, fără a îndrăzni să deschizi ochii şi să trăieşti cu adevărat.

Leonard a venit, totuşi. După îndelungi ezitări, amânări...

Dezarmant de simplu, aproape umil, Leonard a intrat într-o nouă toamnă vorbindu-mi despre dragoste. Fără artificii. Fără efecte speciale, lasere, fără reflectoare-gigant. Doar muzică şi poezie. Atât. Vals, hiacint, crinii zăpezilor... toate aruncate-n burniţa şi frigul sfârşitului de septembrie prăbuşit sub propria-i singurătate...

Leonard s-a risipit ieri până la capăt într-un oraş care ne era străin amândurora şi a îmblânzit pentru mine (pentru a câta oară?!) colţii tristeţii, distanţe de sute de kilometri, betoane sufocante... Leonard mi-a vorbit sub cerul răvăşit de cenuşiu al Bucureştiului despre iubirea autentică, androgină, despre plecări şi drumuri fără întoarcere, despre memoria involuntară, despre înfrângeri repetate şi despre moarte... amintindu-mi de "ţara de nicăieri" a "trestiei revoltate", acel spaţiu secret al existenţei care după momentul descoperirii lui îţi aparţine în totalitate şi unde, odată ce ai pătruns, poţi să devii liber cu adevărat, unde dacă închizi pleoapele te poţi întâlni cu îngerul sau chiar tine însăţi, cu misterul revelat, smuls interminabilelor ore de confuzie, nelinişte şi regrete.

Trăite alături de acest bărbat ajuns la 74 de ani, trei ore au însemnat trei clipe. Apoi Leonard a ieşit din viaţa mea prin stânga scenei. Probabil pentru totdeauna. Fără regrete, însă. Pentru că ne-am dăruit unul altuia la modul absolut: Leonard Cohen m-a salvat şi m-a pierdut în acelaşi timp, în aceeaşi măsură...

Aş fi vrut să rămână, dar mi-a fost imposibil să i-o spun. De altfel... despărţirea şi pierderea inevitabilă fac parte din existenţa umană, iar într-o experienţă totală, precum cea de dragoste, abandonul sinelui devine, cel mai adesea, o condiţie implicită, sine qua non. Am mers, deci, cum ni se întâmplă de atâtea ori, doar până la jumătatea drumului, rostindu-i în şoaptă drept adio propriile sale cuvinte:
Trecuse însă de prea multe ori frenetic prin lume, aşa că de această dată şi-a păstrat cumpătul. Pentru că, între timp, obosise puţin şi asta îl învăţase să fie înţelept. Astfel, Leonard a tras cortina fără a privi în urmă.

Cum va arăta viaţa după Cohen, după intrarea lui în Timp?... Pentru mine cel puţin asta presupune propria intrare în spaţiul jocului cu frustrantul "indubitabilis". Nicio mâhnire, totuşi. Pentru că dincolo de hotarul dintre lumi s-ar putea să descopăr că Leonard şi-a recâştigat inocenţa şi aureolat de lumină mă aşteaptă, zâmbind hieratic, să îmi bântuie cu delicateţe nemurirea...