Sincerely, L. Cohen

Laura îmi spune, Uite, de asta mi-e teamă - şi-mi subliniază "I'm cold as a new razor blade"...

Laura este colega mea de liceu, de care sînt îndrăgostit în secret. Laura e îndrăgostită de Leo (nu de mine, că în liceu eram Alex; de "Leo" Cohen), aşa că ajung să mă îndrăgostesc şi eu de Cohen; sîntem în 1973, iar ménage à trois-ul nu era încă o practică foarte răspîndită.

Dacă nu era Laura, probabil că l-aş fi descoperit oricum, ceva mai tîrziu - şi pe Cohen, şi ménage à trois-ul. Pentru că după Laura a fost Mihaela (în facultate) care era, şi ea, fană Cohen. Laura îmi scria versurile cîntecelor pe bucăţele de hîrtie, pe care mi le trimitea în ore. Mihaela îmi punea pur şi simplu, acasă la ea (în spatele magazinului Unirea), cîntecele lui - over & over & over... Fumam, beam ceai şi fredonam "Suzanne" sau "So Long, Marianne" (ăla cu "i'm cold as a new razor blade"). Vedeam "famous blue raincoats" (ăla cu "sincerely, L. Cohen") peste tot, chiar şi cînd afară era soare. Cohen era aşa, un fel de manta de vreme rea. Vremurile chiar erau rele (Ceauşescu, frig în casă & nimic pe masă, etc.), iar noi făceam - fredonînd - "rezistenţă prin cultură". Ne simţeam protejaţi: nici sexul nu era mai protejat ca noi ascultînd Cohen. Evadam în poezie. Nişte femei serafice şi puternice ne luau pe sus şi ne duceau în Cohenland: "Sisters of Mercy", "Joan of Arc", Suzanne sau Marianne... toate aveau aripi uriaşe şi ne ridicau mult, mult deasupra cozilor de la alimentare, de la paşapoarte, de la graniţe, de la tot. Acele femei făcute din sunete erau călăuzele noastre şi garda de corp a lui Cohen. "A ladies' man" (deşi el a negat c-ar fi fost, vreodată, aşa ceva). Habar n-am cum stătea cu sexul, se pare că bine (era oricum în ménage à trois-ul nostru), dar chestia era valabilă 100% cînd venea vorba de muzică. şi venea - toate gagicile mişto pe care le-am cunoscut erau iubitele lui. Îmi arătau coperta de la Songs of Love and Hate şi-mi spuneau, Uite, nu ţi se pare că seamănă cu Al Pacino? Şi cu Humphrey Bogart, adăugam eu (un pic mai cinefil ca ele). Apoi, după ce-am văzut Bobby Deerfield, ni s-a părut că, de fapt, Pacino seamănă cu Cohen, era clar că nu putea fi invers! Şi am văzut Proba de microfon de două ori la rînd pentru că apărea acolo, într-un cadru, coperta discului...

Pe la sfîrşitul anilor '70 am tradus un poem al lui care a apărut - în Luceafărul - sub genericul "Din lirica antifascistă" (lol). Nu mai am numărul respectiv şi nu mai ţin minte cum se chema poemul ăla, care era "antifascist" cum eram eu comunist; l-au pus acolo pentru că, într-un vers, zicea ceva de Hitler.

Apoi Laura a plecat (după "şedinţe de înfierare" & excluderea din ASCR - asta era asociaţia studenţilor comunişti, în care intrai din oficiu), Mihaela a plecat şi ea (blocul în care stătea fusese demolat oricum), iar eu am rămas cu Cohen. Sincer, mi s-ar fi părut mai plauzibil să plec şi eu definitiv - prinzînd un concert cu el, la un moment dat, undeva prin lume - decît să-mi închipui că va concerta, cîndva, la Bucureşti!


21 septembrie 2008, Bucureşti, Stadionul Arcul de triumf. Concertul fusese deja programat prin primăvară, dacă nu mă-nşel, îi trimisesem un SMS Laurei, la Londra, să fac mişto de faptul că, la ei, urma să concerteze după noi - după care a fost contramandat, aşa că tot Laura l-a văzut prima...

Apoi, chiar a fost cît p-aci să-l ratez pe bune pentru că, fiind plecat, am rugat pe altcineva să-mi facă rost de bilet (şi nu mi-a făcut); dacă nu era Cristi (Luca) să-mi ofere, in extremis, invitaţia lui aş fi căzut în depresie aflînd de la toţi cît de minunat a fost totul... Aşa că lui Cristi îi datorez acest concert.

Pînă să-nceapă rîdeam, cu diverşi cunoscuţi, de cum arăta scena - cu perdelele alea gen "Crizantema de aur" pe care adormiseră cîteva spoturi vernil & siclam. Dar pe urmă, cînd a-nceput concertul şi luminile au început să se schimbe, ajungînd pînă la roşu aprins, şi perdelele alea au început să se mişte în bătaia vîntului, cu siluetele instrumentiştilor profilate pe roşul ăla aprins, chiar era de efect.

Nu, de fapt (recunosc) îmi era teamă... Vedeam lumea aia care, OK, era mişto, dar era multă - şi mă gîndeam că "el" Cohen nu putea cînta pentru lume atît de multă, deodată, că muzica lui nu este pentru masse (oricît de cultivate; massa tot massă!), este pentru ascultat de unul singur sau în doi şi dată mai departe. Mă gîndeam că "Suzanne" se va pierde în vacarm, printre beri aruncate pe jos, că lumea va-ncepe să plece, pe la jumătatea concertului, şi că noi, "cohenofilii", "cohenofanii", ba chiar "cohenologii" hardcore, vom rămîne singuri şi zgribuliţi să strîngem peturile & chiştoacele şi să ne stingem luminile din ochi pe un stadion dezolant de pustiu. Mă gîndeam, sincer, că nu are atîţia fani în România şi că, aşa cum se întîmplă, vor veni tot felul de snobi & snoabe pentru care Cohen e passé, dar dă bine să fii văzut la un concert "sold-out". Mă gîndeam că nici eu nu mă voi simţi bine, în general evit concertele pentru că, pentru mine, înregistrările în studiouri sînt sfinte, nu-mi plac variantele & improvizaţiile şi evit cît pot mulţimile, îmi dau un sentiment de nesiguranţă - mă gîndesc că se poate întîmpla orice. Apoi, ajuns la faţa locului, m-am gîndit că "el" va vedea cupolele alea verde-grotesc ale bisericii Caşin de vizavi şi că va vomita instantaneu, anulînd concertul. M-am gîndit (mi-e ruşine s-o spun...) că nu-l va ţine vocea, că are totuşi 74 de ani (că-i împlinea chiar atunci, asta făcînd totul şi mai penibil), că nu mai fusese în turneu de 15 ani, că etc. etc. şi, după primele două piese (a-nceput cu Dance Me to the End of Love), cînd am văzut că tot vin "vip"-uri, ocupîndu-şi locurile ca navetiştii în personale, m-am gîndit că - de fapt şi de drept - publicul ăsta nici nu-l merită, că e prea sus pentru el, pentru ei, pentru noi care ne-am obişnuit cu mîlul.

Dar s-a întîmplat un miracol (A Miracle, exact)... Nu de la-nceput, cum spuneam (primele două-trei piese au fost compromise de lumea aia care tot venea şi nu se mai aşeza, ba chiar şi de unii dintre cei pe care-i vedeam pe gazon şi care mi se păreau, aşa, prea relaxaţi, blazaţi, jemanfişişti, acu' nu zic să vii îmbrăcat la patru ace la un concert în aer liber, mai ales că era şi destul de frig, dar chiar să-ţi aduci şi plozii în cărucioare sau cocoţaţi după gît?!). S-a întîmplat treptat-treptat, mai ales în a doua parte - în prima, cînd s-a făcut pauză, chiar vorbeam cu o veche cohenofilă care se plîngea că "mandolina aia e prea dulceagă" pentru gustul ei, eu spunîndu-i că nu mă deranjează, omu' (Javier Mas) e un virtuoz, asta e, şi-n plus, să fim serioşi, unele piese ale lui "el" au ceva dulceag, Take This Waltz, na - nu? S-a întîmplat, aşa, ca un fel de "cucerire prin împresurare" - "first, we take Manhattan, then we take" Bucharest; cool! Vocea lui Cohen era aceeaşi, parcă proaspăt desprinsă dintr-un munte cu un fel de laser, era profundă, aspră şi caldă şi ne intra în fiecare fibră. Ăsta era "drogul", pentru asta veniserăm? Da, pentru asta. Muntele venise la Mahomed. Iar "Mahomed", deja uluit de această stupefiantă deplasare a muntelui pînă în faţa sa, nu putea decît să se lase cucerit...

Cohen îşi scotea, frumos, pălăria după fiecare piesă, mulţumind publicului. La cinci-şase piese odată, prezenta orchestra la fel de ceremonios, "the impeccable Neil Larsen, the sublime Webb sisters" - mereu cu acelaşi epitet perfect ales -, într-un ritual ce părea puţintel ironic dar nu era, probabil, decît o politeţe în plus (şi un fel de mantra, totodată). Ţopăia, ştrengar, spre culise cînd trebuia să plece în culise, de parcă ne-ar fi spus "i'll be back soon!, doar nu vă-nchipuiţi că plec de tot în paşii ăştia de desen animat?!" În a doua parte a concertului, proporţia îndelung cîntărită dintre "the golden voice", "the gift"-ul unor muzicieni cu adevărat impecabili, orchestraţia perfectă, alternanţa pieselor (ca în cinema: una lentă urmată de alta mai ritmată) şi micile "trucuri" de showman (Cohen, showman! wow, asta nu mai văzusem...) deveniseră evidente pentru toată lumea, cred: pur şi simplu, cel mai introvertit dintre cantautori ne demonstra - pe viu - cum se face un show. Un show "minimalist", dar nu mai puţin memorabil.

Nu-mi luasem programul pentru că vroiam să fiu surprins, nu vroiam să ştiu dinainte că urma să cînte Anthem sau Democracy sau Hallelujah. M-am amuzat ce înalte a putut să ia la First We Take Manhattan, pe refren - era clar că nu e în elementul lui, dar ingenuitatea cu care a făcut-o m-a înduioşat. Mi-au dat lacrimile la vreo trei piese (una ştiu sigur că a fost The Partisan, unde vocea lui a fost parcă mai "cracked" decît de obicei). La FBR, normal, eu am "cracked"... Credeam că o să încheie cu el, pe "sincerely, L. Cohen", dar a mai cîntat cel puţin încă vreo trei piese după - un fel de bis la bis la bis. Şi e clar că, dacă nu era complicitatea aia cu publicul - realmente un "cerc magic" în care nu mai exista nimic altceva -, nu ar fi cîntat atît. Ar fi văzut că unii pleacă, speriaţi de cîteva rafale de ploaie, şi ar fi zis, Ei, asta e, time to go... Apoi, imediat, ar fi văzut că alţii-şi deschid umbrelele şi rămîn - şi pentru aceştia (care, din fericire, erau cei mai mulţi) a rămas.

Dar a mai fost ceva - în afara magiei pe care a simţit-o toată lumea de acolo. A fost seninătatea absolută (autocontrolul zen?) cu care a stat acolo pe scenă să cînte aproape trei ore, la 74 de ani. A fost eleganţa lui firească, deloc scrobită, o eleganţă de om "din altă lume" în preajma căruia nu-ţi vine să molfăi ciungă. A fost umorul lui binecrescut, strecurat curat printre picături. şi a fost blîndeţea aia de bunic grijuliu cu care le-a spus oamenilor, la sfîrşit, "OK, good-bye now & God bless you, I don't want you to catch a cold..."

Cînd am ieşit, parcă pluteam. Mr. Cohen ne luase în palmă, în căuşul vocii sale, şi suflase asupra noastră cu puf de poezie. şi, dintr-odată, lumea era mai uşoară - de trăit, de privit, de suportat. Nu fusese nici "lecţie", nici "predică"; fusese - doar - acel lucru intim, 1-2-1, called love.