Home

Home
Cititi-ne pe FacebookUrmati-ne pe TwitterFeed RSS gratuit

Spacer

Agenda LiterNet  Sageata  Cronici film  Sageata  Elevator

Articol publicat exclusiv pe LiterNet.ro

Lift me up! - Elevator


septembrie 2008
TextText mai micText mai mare
Versiune imprimabila Adauga cu AddThis
Nu e uşor să faci un film cu nimic, însă nu trebuie să fim păcăliţi de restrîngerea unităţii de producţie la patru persoane (doi actori amatori, un producător şi un regizor + un operator + un montor într-una şi aceeaşi persoană, care, pe deasupra, s-a îndreptat spre film din pasiune, fiindcă simţea că are ce să istorisească). Dincolo de un anumit context al realizării, pe care îl înţelegem şi pentru care cei implicaţi în proiectul Elevator merită urmăriţi şi încurajaţi, filmul trebuie discutat cît mai aproape de ceea ce el propune şi cît mai realist faţă de ceea ce atinge din ceea ce propune.

Doi adolescenţi, fată şi băiat, au nevoie de intimitate, vor să se retragă undeva în afara lumii dezlănţuite. Poposesc într-o zonă industrială dezafectată. Se instalează în liftul unei clădiri şi rămîn blocaţi în interiorul ascensorului. Citind sinopsisul filmului, după redactarea de pe situl autorilor acestui proiect (www.keepmovieng.com, al lui George Dorobanţu, regizor, şi al Alexandrei Păun, producător), linia cea mai importantă a poveştii se referă la groaza pe care trebuie să o inspire celor doi eroi faptul că sînt blocaţi "într-o cutie mai mică decît o încăpere". Aşadar, filmul e despre dragoste (nevoia de izolare a celor doi tineri, dorinţa de a se cunoaşte şi de a încerca să ridice o lume doar a lor) şi, prin forţa împrejurărilor, devine un film despre claustrofobie, disperare, eşec, dezintegrare, sau, restrîngînd această înlănţuire de situaţii negative, am putea spune că Elevator devine un film despre apropierea morţii. Eu nu ştiu să fie alte teme mai promiţătoare (ca subiect), mai ademenitoare (pentru spectatori), dar şi mai dificile (pentru realizatori) decît acestea două - dragostea şi opusul ei absolut, moartea. Două treimi, filmul urmăreşte declinul violent al celor doi tineri în întîmpinarea morţii, ultima treime, o inserţie-amintire, înfăţişează o discuţie în care tinerii vorbesc despre viaţă, relaţii, iubire, sex.

Chiar dacă filmul a fost realizat cu nimic, nu putem spune că vine din nimic. Cînd afirm că Elevator nu vine în cinema din nimic, mă refer nu atît la preexistenţa textului dramaturgic al lui Gabriel Pintilei (text inspirat de o întîmplare reală, petrecută în Londra), cît la faptul că el a fost jucat la Green Hours mai bine de un an de actorii prezenţi şi pe ecran, Cristi Petrescu şi Iulia Verdeş. Aparent, au zăbovit suficient de mult cu aceste roluri încît să poată căpăta experienţa pe care o cere situaţia de portretizat, iar autorul filmului zicea că a stat alături de actori şi le-a explicat cum trebuie să vină pe ecran încît să capete naturaleţe; sau, altfel spus, a stat alături de ei pentru a-i ajuta să se dezbrace de manierismele teatrale. Totuşi, în primele două treimi ale peliculei, actorii ratează situaţiile-limită (cele care fac o poveste credibilă, care te ajută - ca spectator - să o asumi). E o problemă de dozaj gestual în reacţiile lor faţă de o situaţie aparentă, iar acest dozaj trădează insuficienta lor acomodare cu ceea ce propune prima parte a filmului - declin treptat spre moarte. Cinematografia trebuie să facă verosimilă o situaţie delicată - toată lumea e conştientă că pe ecran nu se petrece nicio nenorocire, că în realitatea filmărilor nimeni nu moare sau nu suferă fizic, însă pentru a empatiza cu povestea, spectatorul trebuie să integreze în interiorul său acea suferinţă fictivă, drama în genere; ca să o poată integra, însă, privitorul trebuie să simtă fiorul dat de gîndul posibilei sale situări în împrejurări similare. Cînd interpretarea este firească, naturală, spectatorul e cîştigat de poveste: e posibil să fie aşa, îşi va spune privitorul, aşa ar fi şi în realitate.

În primele două treimi ale filmului, cei doi actori cad într-o capcană - devin spectatorii propriilor personaje (problema de dozaj pomenită): ceea ce actorii rostesc cu dezinvoltură, verbal, anulează prin gesturi. Ţipă mai tare decît sar sau, invers, după împrejurări, pumnii aplicaţi în pereţii liftului nu sînt susţinuţi în latura vocală. De cele mai multe ori, între un gest verbal şi corespondentul său corporal - care ar trebui să îl întărească,- apare o ruptură. Actorii par atenţi la fiecare mişcare, parcă ar fi în faţa unei oglinzi, ar trebui să aibă grijă de propriul aspect, astfel că îşi studiază pornirile. Gesturile acestea trădează puţinul exerciţiu pe care actorii îl au cu situaţia respectivă; deoarece nu se află deplin în personaje, în încercarea de a convinge, actorii pun de la ei, îşi umflă reacţiile. Această stare a lor poate fi determinată şi de faptul că, pe ecran, ei sînt văduviţi de principala dimensiune a declinului fizic (în genere) şi mintal (în cazul lor în special) - timpul. Timpul nu le afectează fizionomia, iar asta subliniază cu atît mai mult corecta lor imagine exterioară; pe de altă parte, dispariţia semnelor curgerii temporale dizolvă racordul pe stare - personajele gesticulează în gol, mimează un declin care nu poate fi reperat în aspectul lor fizic, un declin pe care e greu să îl credem în absenţa semnelor sale reale şi pe care e dificil să îl acceptăm drept convenţie într-un spaţiu în care, cu prisosinţă, timpul poate fi manipulat.

Ceea ce Elevator pierde constant în primele sale două părţi - exprimarea naturală, recîştigă în a treia. Discuţia pe care o poartă cei doi tineri cu privire la aventurile amoroase avute, cu privire la relaţii şi dragoste în genere, o discuţie prezentată ca amintire, spune mai multe lucruri despre condiţia lor decît toată încrîncenarea de pînă atunci, subliniază bine tragicul momentului în care se află tinerii şi înduioşează deplin. Pe această cale, devine limpede că cei doi actori se regăsesc şi îşi joacă fără cusur rolurile atîta vreme cît se află în propriul univers. Fără îndoială, prima parte e necesară în poveste, ea pune în valoarea discuţia de final, doar că pînă la apariţia ei pe ecran, filmul pierde constant starea de sfîrşeală pe care trebuia să i-o transmită spectatorului.

Elevator este un proiect meritoriu. Cu toate neîmplinirile şi stîngăciile sale, filmul merită văzut. Mai mult decît atît, sper că Elevator e un punct de plecare, un precedent, o realizare care va da curaj şi-i va îndrepta spre film şi pe alţi tineri care simt că au ceva de povestit în imagini.




 Toate articolele despre Elevator


2 comentarii

  • Elevator
    cristiana_toma [membru], 08.09.2008, 20:25

    Mda, pare incitant, şi totodată dacă te gândeşti la prima "modalitate de exprimare" a filmului, şi anume la imagine, din articol deduci că ar trebui să fii dezamăgit, mă rog, nici link-ul acesta nu pledează pentru, dar cum omul (regizorul, şi nu numai) are ceva de spus am de gând să văd filmul, pentru că din punctul meu de vedere, scenariul merită acest efort.

  • RE: Elevator
    Toma [membru], 09.09.2008, 12:25

    Cum poate fi văzut acest film?

Click pentru a mări imaginea


Resurse

 Alte articole de Lucian Maier


Alte articole

 10 ani cu filmul românesc. Episodul 8 - Anul 2008, Iulia Blaga
 O nouă speranţă - Elevator, Andrei Gorzo
 Elevator rulează la EuroCinema - Tinerimea Română, Comunicat de presă
 Povestea Elevator-ului, Comunicat de presă
 Evenimentul Elevator, Mihnea Columbeanu
 Toate articolele despre Elevator


SCRIEŢI LA LITERNET

Scrieţi o cronică (cu diacritice) a unui eveniment cultural la care aţi participat şi trimiteţi-o la [email protected]. Dacă ne place, o publicăm.

Vreţi să anunţaţi un eveniment cultural pe LiterNet.ro? Îl puteţi introduce aici.


PUBLICITATE




CITIŢI-NE PE FACEBOOK


Spacer Spacer