O nouă speranţă - Elevator

Elevator - o producţie independentă cu buget aproape zero, filmată pe digital de un debutant netrecut prin nici o şcoală de film - n-a rulat propriu-zis în cinematografe (deşi, după premiera de la TIFF, unde a cîştigat Premiul pentru debut, a beneficiat de o serie de proiecţii speciale la EuroCinema Tinerimea Română) şi probabil că nici nu va rula; transferul pe peliculă costă şi, din cîte am înţeles, regizorul George Dorobanţu deja îşi vede acest prim film ca pe o experienţă consumată. Dar n-aş vrea să închei anul fără să spun ceva despre el.

Nu e un film după care să mă fi înnebunit (pe undeva chiar îmi displace un pic), dar există ceva rar în el: inteligenţă cinematografică - mai multă decît am găsit în toată producţia UNATC de anul acesta. Nu mă refer la concept - doi adolescenţi blocaţi într-un lift (într-o fabrică dezafectată), fără apă şi fără semnal de mobil. E, într-adevăr, un concept ideal pentru un film fără buget (Dorobanţu şi producătoarea sa, Alexandra Păun, l-au preluat de la dramaturgul Gabriel Pintilei, odată cu textul aproape integral al piesei lui omonime), dar alegerea lui demonstrează simplă inteligenţă antreprenorială. Mă refer la felul în care Dorobanţu a gîndit cinematografic această poveste.

S-a spus că Elevator se înscrie, cel puţin parţial, în curentul "minimalist" reprezentat de Puiu, Muntean etc. Nu se înscrie deloc. Realismul lor e profund, pe cînd realismul textului lui Pintilei e doar spectaculos. Realismul lor implică un efort serios de investigare a umanului, pe cînd al lui nu implică mult mai mult decît o ureche atentă la limbajul străzii. "Minimalismul" lui Boogie sau al ... domnului Lăzărescu înseamnă un refuz al spectacularului, pe cînd Elevator e gîndit astfel încît să fie spectaculos tocmai prin minimalismul său. Detalii naturaliste cum ar fi acelea legate de satisfacerea nevoilor fiziologice devin aici detalii spectaculare, pentru că, la un film cu doi protagonişti (un el şi o ea) prinşi într-un lift, spectatorul chiar vrea să ştie cum îşi fac nevoile - lucrurile astea fac parte din entertainment. Apreciez eleganţa lui Pintilei şi a lui Dorobanţu de a se concentra pe entertainment - de a nu încerca, de pildă, să ne vîndă liftul ca pe o metaforă a condiţiei umane. Rezultatul ar fi fost, probabil, găunos. Dar aşa ajung la ce mi se pare dezagreabil în film: dacă e doar un entertainment (şi asta e), e unul un pic dubios, pentru că, în esenţă, ne uităm la cum se descompun doi oameni de la o zi la alta; dacă un spectacol bazat pe asta nu reuşeşte totuşi să şi spună ceva (da, despre condiţia umană, oricît de pompos sună), dacă nu oferă mai mult decît nişte senzaţii tari, atunci experienţa spectatorului rămîne un simplu act de voyeurism - nemîntuit, nerăscumpărat prin niciun plus de înţelegere.

Astea fiind zise, vreau să revin la inteligenţa cinematografică a lui Dorobanţu. Marea dificultate a fost aceea de a crea varietate vizuală - prin mişcări de cameră, filmări din toate unghiurile posibile şi focalizări pe diferite detalii - fără a lăsa impresia de gratuitate. Dorobanţu a rezolvat-o nu perfect (unele unghiuri de filmare sar în ochi), dar foarte bine. Nu e ceva ce se poate învăţa în vreo şcoală: simţi pulsul filmului sau nu-l simţi. Dorobanţu simte şi publicul. Personajele lui ţipă şi se tînguiesc suficient încît să zbîrlească nervii spectatorului, dar nu suficient încît să-l dea afară din sală. (De la un punct încolo, momentele lor de disperare maximă tind să se consume în interludiile filmului - secvenţe construite din aceleaşi imagini supraimpresionate cu feţele lor schimonosite în urlete care nu se mai aud, angoasa lor trecînd în muzica Adei Milea.) Şi bineînţeles că nu-şi acceptă soarta ca nişte victime înnăscute: pînă la final caută soluţii. Aici trebuie lăudat în primul rînd instinctul de entertainer al lui Pintilei. Nu i-am văzut piesa pe scenă (a montat-o el însuşi, la Green Hours, cu aceiaşi actori: Iulia Verdeş şi Cristi Petrescu), dar aş spune că ea tindea de la început spre cinema - spre suplimentul lui de visceralitate, spre capacitatea lui de a transforma o gaură de scurgere în centrul universului. Probabil că actorii erau buni şi pe scenă, dar aici par să devină din ce în ce mai buni, şi nu datorită vreunui machiaj menit să le potenţeze degradarea, ci datorită forţei de sugestie pe care o capătă, pe ecran, o situaţie ca a lor - intimitatea claustrofobică în care trăiesc, aerul greu pe care îl respiră. Chiar atunci cînd personajele ajung la limita rezistenţei, Pintilei şi Dorobanţu, cu o altă intuiţie de natural entertainers, le fac - sau, în orice caz, ne fac - un cadou: dau timpul înapoi, la o discuţie simpatică despre sex, pe care o avuseseră, probabil, pe la începutul calvarului. Dincolo de disconfortul moral care poate veni odată cu savurarea lui, filmul reuşeşte performanţa de a fi plăcut.