Felul cum o ţară înţelege să se prezinte, prin cultura ei, în străinătate spune multe nu numai despre politica sa (inclusiv culturală) sau despre interesele "strategice" (de moment ori de perspectivă) ale conducătorilor săi, ci şi despre poporul acelei ţări şi viaţa lui cotidiană. Vorbeşte, cu alte cuvinte, despre ceea ce se întâmplă în acea ţară la nivelul omului obişnuit în relaţie cu spiritualitatea comunităţii căreia îi aparţine. Toate acestea devin, fireşte, cu atât mai elocvente atunci când "prezentarea" amintită are loc cu ocazia vreunui eveniment oficial.
Un astfel de eveniment a fost, în prima decadă a lunii iunie 2008, sărbătorirea, în România, a 60 de ani de la înfiinţarea Statului Israel. Manifestările desfăşurate cu acest prilej au îmbrăcat o mare diversitate de forme şi formule; din punctul de vedere al artelor spectacolului, "ziua" în chestiune a fost marcată prin reprezentaţii oferite de Baletul Israelian şi de Teatrul Cameri.
Baletul Israelian (The Israeli Ballet) este o companie de dans clasic, fondată în 1967 de către coregrafii Berta Yampolsky şi Hilel Markman, care o conduc şi în prezent. Desigur, într-o ţară unde dansul contemporan este nu numai foarte aplaudat, ci şi incredibil de bogat în talente (am scris pe larg, acum câteva luni, despre veritabilele revelaţii pe care mi le-a prilejuit prezenţa la Platforma Dansului Israelian de la Tel-Aviv£), o trupă ce se "încăpăţânează" să-şi construiască repertoriul aproape exclusiv pe temelia patrimoniului coregrafic clasic (Lacul lebedelor, Giselle etc.) riscă să facă figură de tombateră. Nu este însă cazul Baletului Israelian, cel puţin atât cât mi-am putut da seama din spectacolul văzut la Opera Naţională din Bucureşti: Romeo şi Julieta de Serghei Prokofiev, în viziunea Bertei Yampolsky. Şi asta, datorită în primul rând tinereţii balerinilor şi solidului lor antrenament, sesizabil fără greş în reprezentaţie. În decorurile şi costumele semnate de Lidya Pincus-Gany, datând de la premiera baletului (în 1991!) şi reconstituind cu suavă acurateţe Verona renascentistă, dansatorii se mişcau cu dezinvoltură şi precizie, atât în numerele solistice cât şi în scenele de grup. În afara protagoniştilor Anna Kostanyan (Julieta) şi Lyudvik Ispiryan (Romeo), un formidabil Mercutio abia ieşit din adolescenţă - Roman Khamitov - şi-a adjudecat aclamaţiile spectatorilor. Neîndoielnic, "dansatorii de provenienţă rusă stabiliţi în Israel", cum grăia foaia-program, au o contribuţie crucială la excelenţa companiei.
Când am aflat care va fi şi în ce va consta spectacolul de teatru adus la Bucureşti de Teatrul Cameri din Tel-Aviv (fondat în 1944) spre a marca ziua Israelului, ideea organizatorilor mi s-a părut, recunosc, nu tocmai potrivită. Şobolanul care râde (traducere oarecum adaptată a versiunii englezeşti The Rat Laughs) este o "operă de cameră", cum o definesc realizatorii; libretul, extras din romanul omonim al Navei Semel (autoare de proză şi teatru, cu origini în România), semnat de scriitoare şi de compozitoarea Ella Milch-Sheriff, imaginează o poveste destul de complicată în care se îmbină fire narative diverse, de la un fel de SF (suprarealism, oricum) moderat la realismul cel mai crud, desprins dintr-un episod al Holocaustului - totul, pus pe muzică şi "performat" de o orchestră simfonică şi de cântăreţi "culţi". Pe scurt, mi-am închipuit că va fi ceva greu de urmărit, monoton şi plicticos. Nici pomeneală! Pe scena Sălii Mari a Naţionalului bucureştean (care a încheiat cu instituţia israeliană un parteneriat pe termen lung), regizorul Oded Kotler a construit un spectacol extrem de tensionat, expresiv şi emoţionant. Povestea fetiţei evreice ascunse, în timpul persecuţiei naziste, la o fermă din Polonia, unde este maltratată sistematic de proprietari, unde are ca singur prieten un şobolan şi de unde va fi salvată de un preot catolic are tot ce trebuie pentru a nemulţumi şi/sau irita toate părţile interesate, în trecut sau în prezent, dar are, în acelaşi timp şi ca prin farmec, puterea de a vorbi despre Bine şi Rău, despre deznădejde şi speranţă, cu o forţă şi cu o sinceritate răscolitoare pentru orice om cu un cuget curat. Impecabili sub raport profesional, interpreţii (Bavat Marom, Alexey Kanunikof, Einat Aronstein, printre alţii) şi orchestra condusă de dirijorul Ori Leshman au oferit un adevărat recital colectiv. şi un argument în plus că, atunci când e făcut de oameni talentaţi şi dăruiţi muncii lor, teatrul - indiferent cât de "complicat" - poate fi înţeles şi agreat de oricine.