Trăim într-un secol mult mai grăbit, mai nerăbdător, care ne prinde în iureşul lui pe toţi, indiferent de vârstă, care ne obligă să ne adaptăm din mers cursului firesc al vieţii, să fim tributari tehnologiilor de vârf care nu mai sunt necunoscute de nerezolvat nici pentru copiii noştri. Prinţii şi prinţesele, feţii-frumoşi, zmeii cei fioroşi par desueţi, chiar anacronici. Canalele TV difuzează din ce în ce mai rar desene animate cu şoricei, pisicuţe, răţoi sau cu eroi din poveşti bine cunoscute celor mici. Lor le-au luat locul personaje ale viitorului, cu forţe supranaturale, robotizate, lipsite de candoare, de gingăşie, puse în slujba binelui ori în cea a răului, cărora le fac faţă copii superdotaţi, familiarizaţi cu cele mai noi descoperiri ştiinţifice. Desenul pe calculator sau animaţia pe computer este un lucru obişnuit acum pentru orice puşti. De aceea, joaca unor adulţi cu marionete şi păpuşi într-o sală de teatru, pe o scenă luminată slab de un reflector şi unde tehnica digitală de abia începe să se facă simţită poate părea desuetă, acoperită de colbul amintirilor copilăriei părinţilor şi a bunicilor.
În România anului 2008, măcinată de probleme reale, unde zilnic "viaţa bate filmul", în care toate formele artei spectaculare au îmbrăcat un puternic caracter de luptă socială, de promovare a urâtului, a grotescului şi în care până şi Caragiale pare mic copil, teatrul de păpuşi este privit drept o Cenuşăreasă. Sigur că această frază este atât de des uzitată încât face parcă parte din vocabularul uzual. Dar aşa este! Parcă pe nimeni nu mai interesează educaţia acestor copii atât de tehnici, atenţia tuturor, presă sau oficialităţi, este îndreptată spre alte coordonate, spre scandal, spre crearea unor eroi sau modele efemere, lipsite de valoare şi care cu siguranţă vor dispărea ca un fum în negura vremurilor ce vin. Acolo, pe scena mică a teatrului de păpuşi, se duce o luptă grea cu vremurile, dar se spun încă poveşti şi se creează o lume diferită de cea de afară. Pentru mulţi, din sistem sau din afara lui, această activitate poate părea nu tocmai serioasă, însă ce poate fi mai serios decât grija şi responsabilitatea pentru educaţia unei noi generaţii? Teatrul de animaţie, spre deosebire de teatrele dramatice care au în repertoriu şi spectacole pentru copii, pregăteşte publicul altora. Teatrul de păpuşi îi cultivă copilului valorile morale, simţul estetic, îi oferă prima întâlnire cu spectacolul, cu convenţia artistică, cu lumea magică, fascinantă a poveştilor, îl învaţă să urmărească, să se concentreze, să participe pe viu la o acţiune sau alta. Unii au pierdut din vedere această funcţie educativă a teatrului. "Ruda săracă" a teatrului dramatic are o istorie veche, edilii locali s-au obişnuit însă ca păpuşarii să se descurce cu bani puţini şi să lucreze spectacole doar din câteva cârpe şi sfori, fără să se gândească la cât efort fizic şi de imaginaţie presupune o oră de reprezentaţie jucată într-o sală aflată sub asediul câtorva sute de copii.
În 1929, România era una dintre ţările fondatoare UNIMA (Uniunea Internaţională a Artiştilor Marionetişti), semn că aici avea loc o mişcare artistică interesată de arta marionetei, cu toate că nu exista nici un teatru de profil. Primul se constituie în 1939, sub conducerea actriţei Lucia Calomeri, şi va fi nucleul Teatrului Ţăndărică, fondat în 1945 şi devenit în 1949 întâiul teatru de păpuşi şi marionete de stat din ţară şi, poate, cel mai titrat şi cunoscut în lume. După 1949 a fost o perioadă în care arta mânuirii păpuşilor a prins teren, a câştigat de partea sa tineri absolvenţi ai şcolilor de arte sau tineri fără o pregătire artistică anume (nu exista nici o şcoală de păpuşerie), dar care au învăţat tehnicile de mânuire şi de construcţie de la cei pentru care această artă reprezenta o moştenire de familie.
Astăzi avem 19 teatre de păpuşi şi marionete, trupe particulare cu viaţă mai lungă sau mai scurtă, câteva festivaluri de profil, două şcoli de arta actorului mânuitor. Teatrul de animaţie este o zonă încă neexploatată, cu multiple valenţe şi care a evoluat enorm. De la forme de expresie obişnuite astăzi, ce fac parte din bagajul oricărui păpuşar profesionist, s-a trecut la teatrul obiectelor animate, cutia neagră, diverse tehnici de mânuire (pe mână, wayang, bibabo, pe fire), la aducerea simultană pe scenă a păpuşilor mici şi a celor uriaşe, la folosirea măştilor şi la crearea păpuşilor bi- şi tridimensionale, la folosirea tehnicii black light (cuarţ), a animaţiei digitale, la apariţia pe scenă, la vedere, a artistului mânuitor. Acest ultim aspect, tot mai pregnant, duce uşor-uşor la pierderea specificului, a undei de mister pe care o degaja păpuşa şi la asemănarea unui spectacol de marionete cu unul al unui teatru de copii şi tineret. Salvarea ar putea depinde de modul în care arta teatrului de păpuşi şi marionete ar reconsidera mijloacele tradiţionale de expresie într-o formulă adaptată la noile tehnici ale animaţiei. Dar "salvatorii" sunt din păcate tot mai puţini: dintre cei admişi la facultăţile de profil doar o parte termină studiile, unii trec la secţiile dramatice, schimbă domeniul de activitate, se dedică televiziunii, reclamelor, iar o altă parte, şi mai mică, se decide să practice în continuare această meserie; existenţa unei şcoli care să pregătească regizori pentru teatrul de animaţie ar putea ajuta la revigorarea teatrului de animaţie. Unii dintre absolvenţii secţiilor de regie de teatru pătrund în universul păpuşilor. Se poate întâmpla să se îndrăgostească de el şi să continue o viaţă, cum fac Cristian Pepino, Mona Chirilă sau Oana Leahu. Ceilalţi sunt actori mînuitori care devin regizori cu mai mult sau mai puţin succes. Sau mai există cazul unor regizori care au încercat şi la păpuşi şi le-a reuşit: Silviu Purcărete, Aureliu Manea, Victor Ioan Frunză sau chiar actorul Ion Caramitru. Critica de specialitate este "surdă" uneori la strigătul teatrelor de animaţie care au nevoie de sprijinul ei, de comentariile care să analizeze obiectiv tendinţele, ce este bun şi ce este rău.
O altă problemă care afectează serios activitatea, mai ales a teatrelor din ţară, este cauzată de retrocedarea sediilor, de negăsirea unui spaţiu propice acestei activităţi, de permanenta măcinare a nervilor, de grija zilei de mâine, de apariţia întrebării "mai avem sau nu loc de muncă?", de adaptarea spectacolelor pentru a fi jucate în spaţii mici, improprii, făcându-se uneori rabat de la calitate, la interminabile deplasări "în judeţ", la schimbarea titulaturii ("teatru pentru copii şi tineret"), fapt care duce la pierderea identităţii, la dificultatea prezentării la un festival. Am atins şi o altă "bubă". Există câteva festivaluri de tradiţie - la Cluj-Napoca, Galaţi, Bucureşti şi mai nou la Alba Iulia - la care participă cam aceleaşi trupe. Un festival presupune dialog, schimb de experienţă, "socializare" între colegi şi generaţii. De multe ori nu se prea întâmplă aşa, pentru că lipsa de fonduri sau de interes pentru asemenea festivaluri face ca, de cele mai multe ori, trupele să vină, să joace şi să plece. E adevărat că artistului îi şade bine cu drumul, dar de multe ori se simte nevoia unui dialog viu între directori, actori şi chiar spectatori şi, de ce nu, şi factori de răspundere de la nivel local.
Dar aspectele semnalate şi foarte puţin cunoscute, greutăţile reale cu care se confruntă teatrele de păpuşi şi marionete sunt biruite de cele mai multe ori. Sunt teatre care nu se lasă şi care continuă să aducă la rampă poveşti nemuritoare cu cocoşi şi punguţe fermecate, cu motani încălţaţi, cu feţi de împărat şi zmei fioroşi, cu personaje care înving răul. Copiii vin cu şcoala sau cu părinţii şi bunicii, iar atmosfera de la un spectacol de păpuşi nu se poate compara cu nimic. Cei mai aprigi critici sunt copiii, dacă le place tropăie de fericire, bat din palme zgomotos şi sacadat, cântă sau dau sfaturi celor de pe scenă, dacă nu le place se agită, aleargă prin sală. Lupta cu calculatorul şi cu jocurile electronice este aprigă, dar mărturisesc din experienţă că teatrul de animaţie câştigă bătălie după bătălie. Trebuie să-i "înarmăm" pe copiii noştri cu valori morale, să le cultivăm gustul pentru frumos, să le oferim modele de urmat, să-i învăţăm să ia ce este bun din viaţă. Şi toate acestea se pot face prin teatru.
Teatrul, în general, dar cel de păpuşi în special este un ambasador mai bun decât toţi guvernanţii noştri la un loc. Modalităţile lui de expresie sunt uşor traductibile şi pot duce mesajul propus până în cele mai îndepărtate colţuri ale lumii. Teatrul românesc de animaţie, care are o veche tradiţie, este apreciat şi premiat la festivalurile internaţionale şi pentru că vine dintr-un sistem de valori, de educaţie şi de organizare diferit de cel din Vest.
Concluzia ar fi că, indiferent de secolul în care trăim, avem nevoie de teatru, că generaţiei de copii crescuţi cu calculator şi mobil din leagăn îi trebuie să viseze la prinţi şi prinţese care încalecă pe o şa şi spun povestea aşa cum e ea.