Costel Busuioc a susţinut un concert la Sala Palatului. Lume buluc, publicului român îi place vocea cîntăreţului cu biografie de telenovelă, lumea bună strîmbă din nas, "N-are studii..." şi nici nu face parte din "sistem", aşa că viitorul lui este incert. Nu se poartă la noi biografiile americane, greu de crezut că va reuşi Costel Busuioc să reziste presiunii exercitate de mahalaua culturală autohtonă. Va reuşi, probabil, ca şi Nelly Miricioiu sau Panait Istrati, pe alte meleaguri, în altă parte. Viaţa e în altă parte. De multe ori, viaţa e mult prea în altă parte pe la noi. Poate greşim.
Întîrziind puţin în acelaşi domeniu al operei, să consemnăm buna iniţiativă a ONB (Opera Naţională Bucureşti) de a programa două spectacole, pe 18 şi 20 septembrie 2008, cu Oedipe-ul enescian chiar la începutul stagiunii. Sub bagheta lui Cornel Trăilescu va fi prezentată flamboaianta versiune regizorală a lui Petrică Ionescu. Spectacole ce ar flanca şi un simpozion dedicat capodoperei lui George Enescu, prilejuit de împlinirea a 50 de ani de la premieră. Gest bine-venit pentru a atrage atenţia asupra unui moment important din istoria muzicii româneşti. Tot pomenim de Enescu, îi sucim numele în fel şi chip, "român, de-ai noştri...", şi vrem să facem din el un brand, fără a avea în acelaşi timp şi capacitatea de a percepe în profunzime frăgezimile acestui genial compozitor. La nivel de mase, desigur, şi nu doar în bantustanul profesional muzical. Frumoase pagini în eseurile lui Kundera, unde scriitorul deplînge o rea gestionare a geniului modernităţii lui Janacek, în dauna unei percepţii strict naţional-patriotice a lui Smetana. De parcă i-ar păsa la Bucureşti cuiva de Kundera şi Janacek.
Geniul lui George Enescu merită mai mult decît un respect de paradă. Autorul lui Oedipe este întrebat, într-o zi, de ce este atît de modest dacă este aclamat prin toată lumea. La care maestrul răspunde simplu, natural şi firesc: "Geniile îşi pot permite!" Aviz şi numeroaselor genii de tot felul din zilele noastre. Vorbe şi idei, desigur. Trăim în epoca speculaţiilor şi asocierilor de tot felul, sîntem doar în epoca limbajelor. Limbile se ascund după limbaje, aşa cum sunetele devin din ce în ce mai puţin armonice. Trăim în era tuturor pre-scurtărilor. Nu se mai scrie "din punct de vedere", ci "dpdv" atunci cînd apelăm la cel mai credincios şi fidel prieten al omului. Nu, nu este vorba de jucăuşele canine şi elegantele feline, ci de recele impersonalul computer. Care are sunetul lui, soundul specific. Tic-tac-ul tastelor lovite cu delicateţe - oare vom avea şi taste pentru membrele inferioare, aşa cum avem partituri pentru picioare la orgă? - sau sunetul prelung , egal şi monoton al "unităţii", computerul propriu-zis. Acestea fiind zise, exemplele se pot multiplica şi adapta la o întreagă istorie nu doar a muzicii, ci şi a sunetelor. Dacă Honnegger a studiat sunetele emise de păsări, dacă Alban Berg atingea dizarmoniile disperării într-un registru mai larg de sunete, dacă John Cage îşi permitea să stea patru minute în faţa pianului fără să interpreteze nimic, dacă atîţia alţi muzicieni căutau esenţa vibraţiilor, tonalităţilor şi formelor de expresie ale vieţii noastre lăuntrice, de ce nu am avea şi experţi specializaţi în universul sonor şi limbajul de comunicare al delfinilor sau crocodililor? Viaţa animalelor. Şi a oamenilor. Laolaltă, deseori, singuri şi izolaţi, înstrăinaţi, alteori, unii de alţii. Sunete, sunete peste tot.
Lucrurile au evoluat lin şi după 1989 în societatea românească, cultura sonoră fiind îmbogăţită de variate formule şi formulări dintre cele mai grunjoase. Lipsind bemolii din partiturile lexicale, avem parte din plin de cine ştie cîte formule şi combinaţii. Marii maeştrii ai modernităţii, avizi de texturi cu 12 sunete şi formulări atonale, ar fi azi extaziaţi de ce sunete pot produce noile tehnologii. Faţă de banalele fierăstraie mecanice sau tradiţionalul burghiu al vecinului care repară cîte ceva prin casă, de decenii încoace. "Sunetul muzicii" este copleşit de alte sunete, dintre cele mai neaşteptate. Un auz al omului modern, deja dedulcit la fel de fel de dizarmonii, un auz care a pierdut sunetele naturale - cine mai ştie azi cum cîntă piţigoiul, cinteza sau mierla -, în schimb pricopsindu-ne cu erudiţia de a desluşi cum sună un motor de Harley-Davidson faţă de unul de Suzuki sau Honda de 600 cmc. Paleta de sunete a devenit incredibil de largă. Infinită. Tăcerea, un lucru rar. Absolutul sonor. Greu de atins.
O invitaţie la Opera Naţională Bucureşti a coincis cu lecturile recente din eseurile muzicale ale lui Kundera, din cartea despre zgomote, Bruits. Essai sur l'economie politique de la musique a lui Jacques Attali, dar şi cu participarea neaşteptată la un RMN, Résonance magnétique nucléaire - care este o investigaţie medicală, şi nu o nouă lucrare de Liviu Dănceanu... -, din motive, evident, ce ţin de domeniul lui Nicolăescu, şi nu al lui Adrian Iorgulescu. Cu nu mai puţine voluptăţi sonor-muzicale. Stranie lume a sunetelor, un vag sentiment de ieşire din univers, acele sunete, sacadate sau violent aruncate în urechile noastre, aminteau de un concert de muzică experimentală din laboratorul conservatorului din Berlin. Era şi nu era muzică, erau şi nu erau sunete. Asaltaţi din toate părţile de varii zgomote şi sunete, muzica îşi schimbă pe nesimţite formele de expresie. După Bach, greu de acceptat că mai poate fi ceva nou. Chiar şi prin RMN.