Romanian Beauty...? Într-un fel... - Boogie

Este şi nu este o întâmplare că şi cel de-al treilea film al lui Radu Muntean se petrece aproape complet într-o singură noapte - una dintre acele nopţi unice, halucinante, care devin puncte de reper în calea unui destin. Cei trei scenarişti (Alexandru Baciu, Radu Muntean şi Răzvan Rădulescu) au pornit iniţial de la temă - ultima noapte a tinereţii unui om oarecare - şi, din momentul când, conturând subiectul, au observat asemănarea structurală cu cele două filme anterioare, au folosit conştient acest element, în primul rând ca jalon temporal. Este unul dintre motivele pentru care povestirea cinematografică e atât de rotundă: un scenariu simplu şi fluent, fără răsturnări de situaţie, "Big Event"-uri sau măcar un punct culminant, dar care reuşeşte, aparent în pofida acestor deliberate lacune (de fapt, tocmai prin cultivarea lor inteligentă), să creeze gradual o încordare comparabilă cu a celei din cazurile precedente (o colegă îmi spunea la sfârşitul vizionării că, dacă finalul n-ar fi nivelat atât de eficient muntele de tensiune acumulată până în acel punct, ar fi ieşit din sală şi mai şocată decât după No Country for Old Men - film "campion al tensiunii", în ultimul an.) Cum arătam mai sus, asemănările cu Furia şi Hârtia va fi albastră sunt semnificative, iar deosebirile, înşelătoare. Dacă protagoniştii acelor două filme se aflau literalmente în confruntări pe viaţă şi pe moarte, generatoare de tensiuni active insuportabile, aici totul se acumulează în planul subtil al relaţiilor, sentimentelor şi stărilor. Fără haidamacii lui Gabonu' pe urme, fără revoluţionari şi militari bezmetici trăgând din toate poziţiile, Bogdan Ciocăzan, care în fond e un Felie/Luca sau un Costi/Bobo ajuns la un paşnic "treizeci şi ceva", îşi vede şi el condiţia schimbându-se radical - dacă nu faptic, în orice caz la nivel interior: înţelege în sfârşit că acel adolescent care-şi trăia viaţa la turaţie maximă nu mai e decât o amintire, şi că-n locul lui viază acum un străin mult mai puţin interesant, pe care nici măcar nu ştie dacă-l place sau nu. Rămâne de văzut - nu în alt film, ci în altă viaţă... O viaţă la rândul ei nouă, abia descoperită, cam plafonată, cam dezabuzată... O viaţă cu Smaranada. Şi Adi. O viaţă având în centru o căsnicie reuşită. Chiar fericită. Aici e-aici.

Cum să nu fie fericită viaţa alături de o nevastă... nu, soţie, să n-o supărăm, că nu suportă s-o facă cineva "nevastă"!... frumoasă, harnică, eficientă, care a mai făcut şi un copil fermecător şi plin de personalitate? Cum să nu-ţi convină că eşti asociat la o firmă de mobilă unde rentează să te speteşti cu munca, din moment ce primeşti cazare gratis în hotelurile pe care le serveşti? De ce te-ai plânge, când la treizeci şi ceva încă mai arăţi de vreo douăzeci şi cinci, iar curvele te-ar alege şi pe gratis? De ce să fii ingrat?

Întrebări, întrebări - pe care Radu Muntean le pune, şi ne pune pe gânduri, cu ajutorul lor. Filmul are marea discreţie de a nu formula nici un răspuns - te lasă, doar, dominat de o amară frământare. Pe acelaşi etaj al eleganţei, secvenţa cea mai dramatică, aflată cam la o treime din acţiune - cearta celor doi soţi, constituind dramaturgic "middle point"-ul - se distinge printr-un echilibru perfect: fiecare are dreptate în felul lui, şi fiecare greşeşte în felul general uman. Drepturi legitime şi orgolii meschine se ciocnesc de la unul la altul, şi în interiorul fiecăruia. Orice om care n-a trăit până la treizeci (şi ceva) de ani într-o bulă de sticlă le va recunoaşte - tulburător de amănunţit, şi sfâşietor de dureros.

Pornind de aici, Radu Muntean întregeşte ipoteza (căci, cum spuneam, îşi refuză aroganţa unei concluzii - ca să nu mai vorbim de omniscienţa demonstraţiilor) printr-o regie modestă şi sigură, lucrată metodic şi denotând din nou acea capacitate specială, proprie noii generaţii (mai ales la Puiu, Porumboiu, Mungiu şi Jude) de a face bici din apa călie a cotidianului. Regăsim şi aici acele planuri-secvenţă lungite la maximum, dar şi amplificate şi complexificate (un mod de a zice "complicate justificat") prin mişcări de cameră elaborate dar neostentative, urmărind cursiv personajele - cu rolul de a lăsa aluatul să dospească până dă pe dinafară. În parametrii acestor mizanscene de un realism dintre cele mai meticuloase, cei trei protagonişti puşi să petreacă panicaţi că-s gata să se treacă compun o unitate umană de un dinamism extrem, făcându-ne să-i urmărim cu sufletul la gură cum debitează nimicuri şi din două-n trei vorbe trântesc câte o "pula mea", "pizdele mă-sii" şi "te fut" (din nou, un film românesc în care limbajul licenţios curge firesc, fără agresivitatea ostentativ-expirată de la Daneliuc sau Pintilie). Totul e atât de dezinvolt, încât îţi vine să juri că s-au jucat de-a improvizaţia la filmare într-o veselie - când, de fapt, Muntean e un regizor teribil de riguros, care-şi coordonează actorii prin repetiţii migăloase, în decursul cărora nu permite abateri de la scenariu decât sub motivaţia celor mai serioase argumente. Se impune să subliniem voita goliciune totală a dialogurilor - în mare parte, replicile nu comunică absolut nimic prin cuvinte (decât puzderie de private jokes din şcoală şi din gaşcă pe care oricum numai ei singuri le înţeleg), dar transmit un car de semnificaţii prin vocabular, intonaţii şi conjugări cu mimica şi gestica.

Adrian Vancică şi Mimi Brănescu compun cu robusteţea lor obişnuită personaje pline de carne şi sevă, profiluri ale unor dezamăgiţi înfundaţi fiecare-n propriul său cul-de-sac - o esenţă care le potenţează şi mai mult glumele forţate şi aerele de puşti consumaţi, ca un memento fatidic pentru Bogdan aka Boogie, aflat doar cu un pas în urma lor - iar Dragoş Bucur îşi continuă coliniar evoluţia marcată de etape apreciabil de sigure (Marfa şi banii, Furia, Visul lui Liviu, Moartea domnului Lăzărescu, Hârtia va fi albastră), ducându-şi mai departe maturitatea artistică, într-un portret complex, oscilant, apt să exprime cu mare rafinament ambiguităţile relaţiei dintre formă şi fond - acel rânjet strepezit care încearcă să reînvie exuberanţa din liceu, sub doi ochi goi, în care se simte tot mai angoasant perspectiva unei vieţi evanescente pe calea mediocrităţii (nu mi-am putut reprima, urmărindu-i interpretarea, un rapel la Kevin Spacey; oare, peste zece ani, Bogdan va fi muştruluit de Smaranda că face laba cu gândul la Ramona, în timp ce ea sforăie întoarsă cu fundul la el, iar Adi va deveni un emo care încearcă să descopere frumuseţea României în peturi rostogolite de vânt...?)

Anamaria Marinca îşi confirmă şi ea talentul dezvăluit în Patru luni, trei săptămâni şi două zile, aici trecând la registrul nevestei... ăă, soţiei acrite prematur - deşi încă deţinătoare de resurse ale remuşcării, după cum se vede în impecabila închidere a cercului din final. Debutează destul de promiţător Roxana Iancu, fostă studentă la Hyperion, în Ramona, curviştina din Medgidia schiţată firesc şi fără vulgaritate. Geanina Varga, în "promotera" Roxana, e pitorească şi aproape corectă, dacă nu i-ar scăpa unele falseturi, mai ales pe la începutul secvenţei. Cât despre juniorul Vlad Muntean, adus de-acasă ca soluţie de avarie, când prea fermecătorul băieţaş ales iniţial s-a dovedit, din păcate, incontrolabil la cadru, el ne dovedeşte, deocamdată, că slavă Domnului şi în România există copii capabili să se comporte pe ecran altfel decât nişte Năici cu telecomandă (Â¥ce-i drept, la patru ani, firescul e încă un dat biologic - dar poate nu e numai atât).

Tudor Lucaciu îşi confirmă valenţele de operator consacrate în Hârtia va fi albastră, cu aceeaşi ştiinţă (şi artă) de a converti întunecimile în imagini, şi a clădi din raze şi pete luminoase nopţi pline de atmosferă - sau, în registru prozaic, de a şti să valorifice la maximum jocul actorilor (chiar şi când îi decapitează deliberat, conform uneia dintre metodele deconstructiviste ale "minimalismului"), iar despre monteurul Alexandru Radu nu putem spune decât că a avut o sarcină aproape de rutină, din moment ce principiul regizoral al plan-secvenţelor a făcut ca o mare parte a ritmului să se creeze prin montaj în cadru. Sorin Dima (decorurile) şi Georgiana Bostan (costumele) ştiu să caracterizeze (spaţii şi oameni) cu naturaleţe expresivă lipsită de ostentaţie, iar banda sonoră a lui Dragoş Stanomir, în pofida unor şovăieli care pe alocuri fac priza directă greu de urmărit, reconstituie totuşi detaliat şi expresiv acea ambianţă specială a staţiunilor turistice căzute pradă câte unei pulsiuni off-season - în speţă, cea de 1 mai.

În raport cu şansele de box-office ale lui Boogie, ne aflăm în faţa unor expectative foarte interesante. Radu Muntean e de părere că s-a apropiat mai mult de palierul de aşteptare al publicului, care din păcate la Hârtia va fi albastră (şi, concomitent, A fost sau n-a fost? şi Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii) era deja săturat şi saturat de "filme cu Revoluţia", după seria de nerozii care abuzaseră de ea într-o vreme când încă nu era destul de coaptă pentru sublimarea artistică (Vânătoarea de lilieci, Polul Sud, Stare de fapt, "15", etc...) - sperând aşadar ca simplitatea cotidiană a lui Boogie să-şi afle un răspuns adecvat în receptivitatea publicului. Nădăjduiesc din tot sufletul să fie aşa, deşi încă de la proiecţiile în avanpremieră s-a semnalat, totuşi, fenomenul ieşirii din sală, sub pretextul că: "ăştia vorbesc şi tot vorbesc, dom'le, nu se întâmplă nimica aicea!" - ceea ce arată că, deşi vede un film complet onest şi nepretenţios, spectatorul român e încă prea needucat estetic şi pervertit de blockbustere, ca să asimileze cel puţin corect un demers cinematografic ca Boogie.

18 septembrie, 2008, h. 2:36-3:49
Bucureşti, România