Potrivit site-ului dictionarviseonline.ro, să visezi filme înseamnă: "relaxare, dorinţă de detaşare şi de a privi lucrurile cu pasivitate fără sa te implici; analiză şi observaţie." Acelaşi lucru îl spune şi acvaria.com, în vreme ce alte site-uri specializate din România nu dau nicio atenţie filmului (deşi dau fasolei sau felinarului).
Ideea unui sondaj printre critici legat de visele despre filme, a venit firesc. Dacă pui murături şi toată ziua ai spălat castraveţi, nu e normal să te bântuie spălatul castraveţilor şi în somn? Criticii de film sunt plătiţi să vadă filme. Job-ul lor e să stea în fotoliu - nu pasiv, cum zice Acvaria, ci atent şi obiectiv.
Dar nu mică mi-a fost surprinderea când cei cu care am vorbit s-au împărţit în două grupe distincte. Unii care nu au vise legate de film şi alţii, mai mulţi, care au. Alex Leo Şerban, cel mai apreciat critic cinematografic de la noi, mi-a tăiat-o scurt (deşi suntem prieteni): "Nu visez filme şi nici nu-mi place să-mi povestesc visele!"
Nici Andrei Gorzo n-a avut multe de spus: "Nu-mi notez visele şi pe cele mai multe le uit." Prin urmare, putem presupune doar că printre visele uitate s-au numărat şi vise despre filme?
E posibil ca aceşti critici să nu viseze filme pentru că, judecând după definiţia de mai sus, ei nu sunt nişte spectatori de cinema indiferenţi? Cristina Corciovescu a sugerat prima ideea creativităţii: "Problema e că nu visez niciodată filme, actori. Visez color şi pe ecran lat, dar numai filmele din capul meu!"
Să fie criticul un nene (sau o tanti) care nu poate crea decât în vis pentru că în viaţa diurnă trebuie să stea cu pixul roşu în mână? Valerian Sava: "Eu am vise cinematografice prin factura lor intrinsecă. Dimineaţa mă mir uneori câtă subtilitate inventivă, câte surprize ale detaliilor, ce fineţe a încadraturilor şi mişcărilor "de aparat" au visele mele, ca şi cum aş avea în ele mai mult talent decât mi se pare că am în realitate.
Oricum, visele mele nu sunt niciodată compilaţii, nici "vise primite". Sunt "creaţii originale", cum poate n-aş fi în stare să compun dacă aş face film. Deci nu-mi amintesc să fi visat filme văzute pe ecran. Poate or fi fost ceva fragmente, dar mai demult şi le-am uitat. Poate ceva din Antonioni cel de demult, cu Monica Vitti, sau, şi mai demult, din Bardem, cu Lucia Bose, sau ceva cu Marina Vlady, tot de pe atunci."
Pentru colegul lui Valerian Sava de la Observatorul Cultural (şi al meu de la HotNews), Mihai Fulger, filmele numeroase văzute fac visele mai creative. "Din păcate, eu unul nu prea îmi amintesc la trezire plot-urile viselor, dar rămân cu o senzaţie persistentă, mai mult sau mai puţin plăcută. Dacă seara văd un film care mă binedispune (un Chaplin sau un "Monty Python", să zicem), mă trezesc plin de energie şi entuziasm.
Dacă însă seara văd un film de autor greu digerabil (de pildă, un Fassbinder sau un Godard), dimineaţa parcă nu îmi vine să mă ridic din pat. În copilărie, visam uneori actriţe precum Brigitte Bardot sau Jane Fonda (tinere, desigur), însă nu-mi aduc aminte să mai fi visat staruri de ani buni."
M-a amuzat ce-a răspuns Mihai. Îmi şi imaginam un cinefil spunându-şi: "Ce să văd seara asta? Hai să bag un Fassbinder ca să dorm bine!" Sau o reclamă la somnifer: "Consumaţi Godard zilnic, înainte de culcare! Face somnul mai odihnitor!"
"Singura secvenţă de care îmi aduc aminte este o scenă foarte promiscuă şi dubioasă cu Glenda Jackson, într-o toaletă insalubră, mai sinistră decât aia din Trainspotting. Visul se termina cu ceva ce părea să anunţe o partidă de sex la verticală - cumva în vena dementă din The Music Lovers al lui Ken Russell, un film flamboaiant în care Glenda juca fără plasă de siguranţă.
Eram în perioada în care vedeam şi revedeam The Music Lovers, un film frenetic care figurează în top ten-ul meu absolut, fără a fi un film perfect", spune Mihai Chirilov, care conduce Festivalul Transilvania şi care digeră kilograme întregi de filme.
El mai spune că are vise cinematice (adică poveşti care ar putea figura în film) şi admite că există o secvenţă care îl bântuie. Cea despre care a vorbit mai sus.
Şi Anca Grădinariu are o un vis recurent, care e legat de cinema deşi nu de un film în sine: "Intru la un film faimos, pe care-l ştiu foarte bine (Pe aripile vântului sau Taxi Driver) şi, în loc de filmul arhicunoscut, văd cu totul altceva pe ecran (aberaţii).
Simt că mă sufoc şi încep să strig în sală: Nu ăsta-i filmul! Da' nu era aşa! Sunteţi păcăliţi!, dar nu reuşesc să conving pe nimeni, pentru că toată lumea se uită la mine ca la o nebună. E foarte frustrant."
Magda Mihăilescu, ani în şir cronicarul cinematografic al cotidianului Adevărul (devenit pe urmă Gândul) a încercat pentru noi să se autopsihanalizeze. A ajuns astfel la concluzia că, visând o dată că scria despre un actor, e posibil să fie obsedată mai mult de scrisul despre filme decât de filmele în sine.
"De subiect mai mult decât de obiect. Odată, la începuturile alfabetizării în ale muncii la calculator, am pierdut în burta monstrului un lung articol despre Al Pacino. Tocmai despre el. Toată noaptea mi-a fost cutreierată de imaginea paginii mele din Adevărul Literar şi Artistic, cu articolul inexistent despre Pacino şi fotografia lui. O fi un şi ăsta un fel vis, foarte harnic, inspirat din actualitate, ca un vrednic film realist.
Astăzi chiar aş vrea să visez, să-l revăd pe Ştefan Iordache, aşa cum l-am predat amintirii, în decembrie anul trecut, la Festivalul de la Cairo, privind pierdut Nilul, din holul de cleştar al hotelului."
Cuvintele Magdei Mihăilescu taie "ecranul" scurt pe doi: există realitatea şi există visele. Filmele sunt şi ele nişte vise. Când cineva pleacă din lumea asta, el se refugiază într-un vis, ca într-o paranteză care-l face nemuritor.